Una dintre cele mai stresante metehne ale zilelor noastre este dorința obsesivă de a schimba: schimbăm joburi (în România durata medie de angajare la un loc de muncă din mediul privat este sub trei ani), schimbăm neveste, școli, mașini, case.
Schimbăm politicieni (uitați-vă în guvern, avem un prim-ministru la jumătate de an), manuale, obiceiuri de consum, legi. Prin companii se schimbă manageri, fluxuri de lucru, arhitecturi organizaționale.
Normal schimbarea este benefică și ar trebui să ducă la progres. Dar când este impulsivă, necontrolată, haotică, nu face decât să destabilizeze.
Cel mai vizibil indicator al schimbărilor de dragul schimbării este prin școli. În fiecare an școlar există cel puțin 3-4 transferuri la nivelul unei clase. La fiecare ședință cu părinții cel puțin un profesor riscă să fie mazilit. Părinții caută continuu soluția de aur a devenirii copiilor, iar aceștia, evident, riscă să aibă dificultăți de adaptare.
Realitatea este că nu există școala perfectă. Oricum ai da-o, tot din lac în puț ajungi. Iar profesorii sunt tot mai puțini. Și acolo unde resursa umana lipsește este greu de echilibrat balanța performanțelor.
Cu toate acestea unii caută perpetuu clasa perfectă, profesorul ideal, uitând că până una-alta, ducem acolo copii crescuți preponderent de bone și bunici, având astfel repere de viață tot mai vagi.
Nici prin firme lucrurile nu stau altfel. Mazilim după cum ni se pare la un moment dat, uitând, pe de o parte că piața muncii e în picaj și pe de alta că românul se naște șef și nu simte nevoia să învețe ceva în această direcție, managementul luând astfel forme monstruoase.
Căutăm așadar ceva ce nu există. Nu la noi probabil. Și, mai rău, luăm superficial decizii, pentru că ni se pare că există multiple opțiuni dacă o dăm în bară.
Este evident o meteahnă socială care va trece. După ce ajungem din rău în mai rău de câteva ori, ne potolim. Problema este că în toată goana bezmetică pentru schimbare, riscăm să distrugem: oamenii tot mai rari și buni părăsesc sisteme, copiii merg la școală cu tot mai puțin chef, suntem obosiți și tracasați pentru că aruncăm prea multă energie în demersuri care nu aduc la final nimic pozitiv, doar o altă serie de frustrări și nevoi rămase fără soluție.
Schimbarea este bună și constantă. Vine ea oricum și fără să o căutăm noi. Dar obsesia căutării unui sistem perfect este utopică. Social vorbind nu poate exista niciodată ceva infailibil, pentru că ceea ce este bine pentru mine ar putea să nu fie și pentru tine. De aceea oamenii normali, echilibrați, adaptabili își aleg cu grijă interesele în numele cărora se luptă. Pentru că altfel viața lor ar fi un uriaș și perpetuu balamuc.
Cred că cel mai bun lucru pe care-l putem învăța și transmite copiilor noștri este exact acesta: trăim într-o lume profund imperfectă, pentru că așa este echilibrat. La fel suntem și noi, oamenii. Iar imperfecțiunile și schimbările pentru care merită să luptăm sunt, de regulă, în interiorul nostru.