Ceva amintiri frumoase aşa, în context social, datează din studenţie. Nu că eram tânără, mai aspectuoasă şi mai prost (chiar şi sumar) îmbrăcată, dar atunci parcă lumea era ceva mai zen şi mai dispusă la fericire. Ne bucurau meciuri câştigate de echipe favorite, concerte ale unor idoli, chestii mici, dar care acum vin la pachet cu multiple strâmbături de nas, critici, atitudini superioare.
În zilele noastre tare ne place tristeţea! O savurăm ceva de speriat. La TV cel mai mare rating îl au ştirile plângăcioase, emisiunile care se lasă cu folosit de şerveţele şi, în general, tot ce este lacrimogen.
La naiba, pe vremea mea (maică), singura utilizare a muzicii triste era să-ţi strângi în braţe potenţiala jumatate, într-un dans vindecător de senzual. Azi muzica tristă este coloana sonoră a vieţii noastre. O auzim în reportajele despre autostrăzi, în liftul hotelurilor, în magazine.
În trecut, ştirile negative erau folosite în scop educativ. La TVR era cândva o emisiune săptămânală, plină de carnagii de pe şosele. Scopul: să educe şoferii în a circula mai prudent.
Astăzi tristeţea ne este băgată pe gât gratis, oricând, fără scop precis.
Eu ştiu că nefericirea vinde mai tare ca sexul. Și vinde orice: pastile, haine, dulciuri, cărţi, ziare, maşini. Dacă mai intră şi nişte frică la pachet, vânzările explodează.
Ceea ce nu înţeleg este: când naiba a început să ne placă să fim nefericiţi? Să criticăm, să (ne) plângem întruna, să ne trăim intensiv depresia colectivă, să o întreţinem cu o teamă teribilă de a nu rămâne fără ea.
Pentru că ne place. Altfel am arunca televizorul pe geam, pungile de medicamente la gunoi, toată tristeţea la toaletă şi am reîncepe sa trăim. Aşa cum este viaţa: cu bune, cu rele, cu lacrimi, cu zâmbete, cu iubire şi ură, cu ceva boli şi ceva sănătate, cu şi despre de toate, vorba blogului.
Ce naiba e cu noi?