
Zilele trecute, noul ministru din fruntea Educaţiei, o doamnă stimabilă şi plină de intenţii bune, a inspectat însoţită de mulţi reporteri şi cameramani câteva şcoli din judeţul Ialomiţa. Aşa cum mă aşteptam, lucrurile nu s-au schimbat prea mult de când, la rândul meu, îmi pierdeam pantofii prin noroaiele unor sate similare, tot din judeţul cu pricina: haznale în curtea şcolii, copii descălţaţi înainte de a intra în sala de clasă, cadre didactice nevoite să plătească din buzunarul propriu naveta, suflete ale căror şanse la educație permanentă dispar încă de când se nasc.
Au trecut aproape 30 de ani în care satul românesc s-a degradat continuu, iar educaţia din mediul rural a fost la coada tuturor preocupărilor sociale, economice, politice, deşi există mulţi indicatori pe roşu acolo. Ştiu că pare exotic să te gândeşti la altceva decât bula ta sătulă şi care alege şcoala copiilor după criterii care mai de care mai elitiste. Dar jumătate din forţa de muncă a României se naşte acolo unde s-a născut și veșnicia. Dacă vrem o ţară ca afară, nu putem educa doar o parte din ea, privind cu dezgust cum unii rămân nepermis de în spate, stricând statisticile oficiale.
Tot zilele trecute un primar care conduce o comunitate deloc educată şi selectă, a avut o declaraţie controversată: ţiganii ar trebui așadar să facă dovada unui loc de muncă stabil şi a unei locuinţe pentru a putea concepe un copil. Evident discriminatorie şi utopică (plus stupid de inaplicabilă) propunerea edilului a generat o multitudine de discuţii. Dureros de puține însă ţintite spre a rezolva problema: totuşi se nasc nedorit de mulţi copii în condiţii în care nici animalele nu şi-ar creşte puii. Ce facem, băgăm capul ca struţul în nisip şi comentăm de acolo despre drepturile părinţilor de a procrea?
Înainte de a ne da cu părerea despre ce ne prezinta televiziunile despre haznalele de la şcoală, vă invit la o vizită prin sate din acestea uitate de lume, să vedeţi că nici gospodăriile nu sunt altfel. Dacă cineva se aşteaptă ca de pe tronul de lemn din curte, părinţii să viseze la wc-uri unde se trage apa pentru copii lor, se înşeală. Asta este treaba politicienilor: să ridice comunităţi, să investească în zonele respective.
Cadrele didactice şi directorii de şcoli din România au o dublă subordonare, adică au doi şefi: unul vine de la minister, altul de la Primărie. Este primul semn că vorbim despre ceva lipsit de şansă, daţi-i unui angajat două căi de a primi pedepse şi responsabilităţi şi clar îl duceţi direct la balamuc.
De aceea lucrurile nu vor merge niciodată. Ministra va trage la răspundere primarul, care dă vina pe directoare, care se duce la Inspectorat.
Înainte de a-l face pe edilul de mai sus nazist (ceea ce recunosc că este justificat), gândiţi-vă ce e de făcut acolo. Nu este normal să-i îngrădeşti unui adult drepturile, dar naşterea unui copil într-un mediu total impropriu şi cu zero şanse de îmbunătăţire, este o crimă odioasă. Iresponsabilitatea asta de a aduce pe lume urmași pune în pericol nu doar copilul apărut astfel, dar și comunitatea.
Ce facem aşadar cu toţi copiii a căror şanse la educaţie de calitate sau chiar o viaţă normală sunt aproape nule?
În primul rând ne oprim să dăm din gură doar pentru că ne plictisim. Și facem din ei o prioritate. Ştiti cum se traduce asta în zona de politici publice? Prin legi coerente şi bani de investit.
Nu este cazul să îngrădeşti dreptul omului de a procrea după bunul plac. Dar când depune cererea pentru alocaţie, lipsa dovezii unui domiciliu stabil şi a unui venit sigur măcar a unuia dintre părinţi ar trebui să conducă automat spre o anchetă socială. Pe bune, nu trei hârţoage într-un dosar cu şină. Cu urmările de rigoare. Pe bune și ele.
Apoi comunitatea trebuie să fie și ea vigilentă. Știu că nu ne plac pârâcioșii, dar prea mulți copiii își trăiesc viața mizerabilă sub ochii vecinilor. Dacă nu putem ajuta, putem presa autoritățile să o facă!
Iar dacă vrem educaţie de calitate în mediul rural trebuie să ştiţi că acolo este infinit mai greu ca la şcoala din centrul oraşului. Sunt multe provocări de ordin fizic în primul rând (naveta nu este mai uşoară în 2020 decât era în 1900 toamna când o făceam eu) şi profesional. Ar trebui să existe sporuri consistente la salariu şi să dispară cerşeala drepturilor cum este acum cu decontarea transportului. Doar că la ce asalt este de ani buni de zile asupra cadrelor didactice, mi-e teamă că nici cu salarii dublate nu mai reuşim sa atragem în masă talentul în acest domeniu. Cazuri izolate de nebuni frumoși care vor să schimbe destine, vor exista mereu.
Nu voi găsi eu soluţiile. Nici nu voi schimba metehne. Dar mi-aş dori că măcar puţin să râcâi sub superficialitatea pe care o văd în Social Media și la televizor: nu este suficient să aplaudăm sau criticăm fapte sau vorbe, nici să ne luptăm pentru a ne impune opiniile. Trebuie să ne antrenăm în a găsi adevărata problemă şi eventuale soluţii. Doar aşa putem cu adevărat schimba ceva.