Zilele trecute m-a întrebat cineva câți ani aveam la Revoluție. Aproape 14. Îmi aduc aminte ca acum absurdul regimului comunist care a culminat cu un final la fel de nebun, apoteotic ca el. Așa că scriu azi pentru copiii mei. Nu prea apuc să le povestesc “de pe vremea mea”, dar aș vrea să aibă totuși niște repere. Și nu le-am ales pe cele mai urâte, care îmi bântuie încă memoria și deciziile.
Iarna lui 1980 și ceva. Pe vremea mea și viscolele erau adevărate în Bărăgan – codul roșu, așa cum este el definit de standardele actuale, însemna doar o zi obișnuită de iarnă la noi în oraș. Îmbrăcămintea și încălțămintea erau lux, dacă găseai ceva purtabil devenea moștenire la familie pentru cel puțin patru generații. Iar halatul de monton era must-have în casă. Împreună cu șosetele de lână, botoșii de pâslă, hamleții (colanți tricotați de care au început să-și amintească în prezent marile case de modă) și burlanul, adică chestia aia sub formă de tub, care este și fes, și fular.
Practic ne îmbrăcam în casă ca și afară, doar schimbam șoșonii și halatul cu o geacă, deseori rămasă scurtă la mâneci și bocanci sau ghete, după noroc.
Ei bine în iarna aceea caloriferele refuzau să se mai încălzească. După îndelungi telefoane și negocieri pe la centrala de termoficare, uneori se dezmorțeau câte puțin. A doua zi înghețau iar. Exasperată, chiar înainte de Crăciun, mama pune iar mâna pe telefon și începe să se certe cu dispecera de la centrală, amenințând că sună “la Partid”.
– Ce să facem, sunt avarii! S-a spart iar o țeavă, încerca tovarășa de la telefon să fie împăciuitoare.
– Iar s-a spart o țeavă? Dar din ce sunt țevile astea? Din mămăligă? a tunat mama, provocându-ne tuturor o criză de râs.
Blocul comunist în care locuiam la etajul 4 nu avea luminatoare. Când se tăia curentul, adică tot mai des în anii mei de pionierie, era o beznă cum probabil doar în Iad găsești. Știam deja că sunt 18 trepte la fiecare nivel, urmăream balustrada să simt atunci când se impune schimbarea de traseu, dar urcatul scărilor pe întuneric rămânea coșmarul copilăriei mele.
Știind cazna tuturor, vecinele ieșeau și aprindeau lumânări lipite de o dungă de fier a reazemului. Una singură reușea să lumineze timid toată casa scării. Inconvenientul era că la fel făceau când murea cineva la etajul respectiv.
Așa că nu știai niciodată dacă este lumină de ospitalitate sau una de veghe pentru sufletul unui veșnic adormit. Doar când urcai la etajul respectiv și vedeai sau nu capacul năsăliei, știai să spui “Dumnezeu să-l ierte!” sau “Slavă Domnului!”
M-am născut într-o frumoasă zi de februarie ceea ce complica teribil banalul gest de a servi cu bomboane copiii de la școală. În martie dulapul mamei, educatoare de meserie, devenea doldora de cutii. Dar până atunci se străduia biata de ea și câte o lună să facă rost de una aniversară. Telefoane, intervenții, promisiuni, schimburi (un pachet de carne pe doritele dulciuri), atunci când ajungeam la școală mă simțeam de parcă servesc cu cele mai prețioase diamante, nu cu niște banale bomboane de ciocolată.
A fost un an însă în care lucrurile nu s-au legat, pilele nu au funcționat, iar cutia de carton nu a apărut. Pentru a salva totuși măcar puțin situația, mama a mers la cofetărie și a găsit printr-o minune (sau o altă intervenție) dropsuri cu lapte, ceea ce era oricum mult mai bine decât bomboanele albe vărgate cu niște resturi de colorant alimentar și umplute cu gem dubios, care zăceau cu anii în borcane de sticlă uriașă prin cofetăriile altminteri pustii.
Dropsurile au venit elegant și ecologic ambalate într-o pungă de hârtie albă, subțire. Și din cauza diferențelor de temperatură au fuzionat transformându-se în niște bulgări de bomboane, lipite de foița albă.
Iată cum diamantele mele s-au transformat mental în noroi. Rușine mai mare ca atunci nu cred că am simțit vreodată. Bine, poate când mi-a căzut integral fusta de pe mine în fața liceului!
Dar bomboanele erau gustoase și deși părea un coșmar să le dezlipești, mai ales că antrenau și ceva hârtie cu ele în proces, cleioșeala lor a fost cea mai amuzantă parte a servitului. Iar în pauze, la banca mea se strângeau colegii întru suferință educațională să se lupte cu dulciurile rămase. Până la epuizarea stocului, forțelor și plombelor dentare.
Cam așa a fost comunismul. Iar Crăciunul era un soi de apogeu: primeam de la Moșii grădinițelor câte o jumătate de portocală cu care ne zoiam costumele sărbătorești, mama refolosea acasă bradul găsit cu mare caznă pentru serbările de la grupă, nu era deloc ușor. Au fost ani în care am primit cadou caiete și pixuri, pentru că în ciuda intervențiilor nu existau jucării disponibile sau cărți pentru copii în librării.
De 1 Iunie, însă, Ziua Internațională a viitorilor membri de partid, apăreau la mesele de sărbătoare amandine și Brifcor, să se bucure și glicemia noastră de ceva:
Copilăria este o perioadă din care ne amintim lucrurile frumoase, așa a lăsat natura aranjamentele, pentru a ne încărca viața lin și gradual. Dar dincolo de nostalgia prieteniilor de atunci și a întâmplărilor de tot felul, nu pot regreta un regim care m-a ținut în frig, foame și întuneric. Și mi-aș dori să nu o facă nici alții.
Dacă vreți să mă reperați în poza alb-negru, eu sunt cea cu pampoanele mai mari decât pălăria și pantaloni nude. Sper să nu se supere foștii mei colegi de grădiniță pentru poza color, dar nu am găsit în arhivă una cu mine și cu Brifcorul! 🙂
Toți copiii din poza alb-negru stau cu mâinile la spate 🙂
Păi cum altfel?!? 🙂