Cu ceva timp în urmă am primit un comentariu foarte urât la una dintre poveștile mele, cea cu ariciul, care este inspirată chiar dintr-o pățanie reală din curtea noastră.
Nu mă deranjează critica, mai ales că online generează trafic, iar eu am mereu cuvintele la mine să răspund corespunzător. Dar nu voi publica niciodată comentarii care conțin cuvinte jignitoare sau opinii răutăcioase deoarece consider că acestea nu au ce căuta la subsolul poveștilor mele.
Dar ce necaz avea? Practic cititorul respectiv m-a catalogat drept o nebună sadică pentru că mi-am permis să scriu o poveste care, deși se încheie într-o notă pozitivă, trece cumva printr-o gamă mai largă de emoții.
Tocmai pentru că am crescut cu “Puiul” lui Brătescu-Voinești, încerc să evit finalurile triste. Îmi amintesc că plângeam de mi se înnodau lacrimile în barbă când auzeam că pasărea își abandonează puiul rănit, mi se părea incredibil de trist și nedrept. Totuși acum, ca adult, știu că atunci când am de luat o decizie, trebuie să aleg sacrificiul cel mai mic. Că în viața reală dreptatea devine uneori neașteptat de relativă. Și că prepelița era, de fapt, o mamă, nu o înaripată.
Niciodată nu e vârsta potrivită pentru a afla că viața nu este despre unicorni, rezolvări convenabile, prinți pe cai albi și prințese care își așteaptă salvarea. Ci despre a munci să-ți găsești drumul, despre a persevera de minim trei ori, cum cer poveștile, despre a căuta magia în situații care, mai degrabă, te îndeamnă la disperare. Dar oricum aflăm asta mai devreme sau mai târziu.
Iar copiii trebuie să învețe că bagheta magică nu există doar în recuzita zânelor. Toți avem puteri supranaturale pe care le dibuim atunci când suntem obligați să le accesăm. Numai că nu putem face lucrurile să zboare, dar putem lupta cu niște forțe nebănuite. Că moartea există și cel mai des vine când nu te aștepți. Că nu există vrăji bune, dar pot fi cele rele. Nici prinți sau prințese, dar trăiesc printre noi oameni monstruoși pe care nu-i poți învinge niciodată, deci trebuie să te ferești cât poți de ei.
Că există bunătate și răutate, urât și frumos, tristețe și veselie. Viață și moarte.
Și ar trebui să (le) citim, în continuare, povești care pur și simplu se termină anapoda. Pentru că nu totul în viață are final fericit sau măcar previzibil.
Sper să-mi găsesc curajul să scriu una. Sau cine știe câte?