Nu ştiu dacă vă amintiţi de filmul Gattaca. Sunt mamaie, ştiu, dar a fost un film bun la vremea lui, cu un subiect interesant, o distribuţie bună şi o realizare decentă.
Ideea împărţirii indivizilor în superiori şi inferiori din punct de vedere genetic părea simplu subiect S.F. la 1997 când a apărut filmul, imposibil de recreat în lumea reală, din ce în ce mai preocupată de drepturile omului şi de egalitatea de şanse.
Acum, în 2016, îmi dau seama de naivitate. Nu doar că subiectul este cât se poate de real, dar segregarea genetică nu înseamnă acum superior şi inferior ci înseamnă născut şi nenăscut. Cel puţin în România, pentru că am observat cu interes că în ţările europene ideea de avort terapeutic este pusa sub semnul întrebarii când vine vorba despre Sindrom Down, de exemplu.
Acum o mutaţie cromozomială înseamnă întreruperea sarcinii. Deja se vorbeşte despre predispozitii genetice pentru boli incurabile. Cât va dura aşadar până când predispoziţia la schizofrenie, cancer sau diabet vor putea fi testate intrauterin? Şi câţi copii se vor mai naşte atunci?
Un alt film care mi-a plăcut, Eternal Sunshine of the Spotless Mind (vechi şi el 🙂 ) tinde să devină realitate. Practic cercetări recente au descoperit că există anumite substanţe chimice care, sub forma unor medicamente, ne-ar putea scăpa de amintiri negative. Nimic S.F. aşadar, o maşinărie complicată sau o clinică specializată ca în film, ci o simplă pilulă luată, probabil, la recomandarea unui doctor neurolog/ psihiatru.
La capitolul filme explozive, nici nu aş putea alege unul. Sunt zeci, poate chiar sute, în care oraşe întregi sunt pe punctul de a sări în aer sau a fi rase de pe faţa Pământului la comanda unor sceleraţi. Iar ştirile din ultima vreme par mai abitir ca filmele hollywoodiene cu bugete uriaşe alocate efectelor speciale. New York-ul a fost lovit mai mult decât artistic, Parisul asemenea şi, chiar azi, Bruxelles-ul, cel mai plictisitor oraş în viaţă, ne impresionează, ne înlăcrimează, ne solidarizează.
Din fericire, nu există doar lucruri negative în filme. Există idei salvatoare (ca cea cu ştersul amintirilor traumatice), personaje speciale, iubire sau gesturi mari, ca şi coborâte de pe ecranul de cinema. Şi vise împlinite, poveşti frumoase, dive sau barbaţi spectaculoşi.
Însă indiferent de peliculă, subiect sau actori, viaţa bate filmul. La scor mare, fără să se ajungă niciodată la prelungiri sau lovituri de la 11 metri. Poate de asta pe măsură ce îmbătrânim, apreciem tot mai puţin mersul la cinema.