Nevindecații duc traumele mai departe

Nu știu mare lucru despre gimnastica ritmică din România, singurele informații cu care m-am intersectat întâmplător fiind ceva cancan-uri despre președinta federației din România.

Astăzi însă a apărut în presă un material în care două dintre practicantele acestui sport acuză mediul extrem de nesănătos în care au fost nevoite să se antreneze și să concureze. De la corecții fizice, la jigniri, fiind acoperit practic cam tot spectrul abuzului.

Și cred că putem extrapola spre întreg sportul juvenil de la noi.

Pentru că în România psihologia sportivă este privită ca un moft, toți nevindecații care au fost bătuți și făcuți albie de porci în copilăria lor competițională, duc mai departe aceste practici aberante, considerând că fac un imens bine amărâților pe care îi antrenează. Călesc fierul, scot din mizerie, chestii din astea creștinești.

Există și cei care pur și simplu au interiorizat atât de bine abuzurile la care au fost supuși, încât li se par naturale și firești. Copiii sunt cei sensibili și firavi la emoții, nicidecum n-ar fi o problemă de abordare profesională.

Evident că orice speță suportă multiple analize, unghiuri, opinii. Dar o singură întrebare lămurește tot:

Ai putea să stai, ca părinte, acolo, lângă copilul tău și să vezi că este ciupit, zgâriat, lovit în numele performanței? Sau strigat: țăran prost, idiot, tâmpit?

Dacă da, recomand cu tărie un psiholog. Pentru că instinctul parental firesc este acela de a-ți proteja copilul, nu de a-l vedea chinuindu-se inutil.

Despre folosirea fricii în educație am scris pe larg aici: https://valentinaneacsu.ro/curajul-nu-se-educa-prin-prin-frica/.

Frica mobilizează resurse. O spun și sportivele la care fac referire azi:

Frica poate aduce performanțe. Dar nu este soluția sustenabilă. Și niciun mare sportiv nu a declarat vreodată că abuzul este cel care l-a făcut mare.

Eu nu spun că viața trebuie să fie roz, cu balonașe, unicorni, sclipici și bombonele. Iar sportul este un drum greu, plin de durere fizică și de hopuri emoționale, deci cu și mai puține mângâieri pe cap.

Dar una este duritatea/ fermitatea/ autoritatea și altă mâncare de pește este abuzul. Una este dorința de a-ți determina elevul să-și depășească o limită și alta nevindecarea unui fost sportiv care duce boala traumelor mai departe.

Cu alte cuvinte, toți antrenorii țipă, se enervează, corectează. Uneori mai dur decât pare acceptabil. Este firesc, și noi ca părinți ne ieșim din pepeni uneori. Dar una este să țipi chestii constructive: “nu așa”, “faci chestia asta greșit”, “mai repede”, “mai încet”, adică îndemnuri la a învăța ceva concret pentru a-ți repara greșeala și alta să-i urli celui care se chinuiește că-i prost sau tâmpit.

Mai las acest citat, care mi se pare extrem de edificator în psihologia performanței:

“Nu vrei, nu-ți dorești” sunt cele mai des auzite acuze în sport. De fapt, uneori sportivii nu pot. Că e uman așa. Ca antrenor ai soluții să descoperi alte abordări, să mobilizezi alte resurse? Dacă da, spune concret ce e de făcut. Dacă nu, măcar nu încurca mai rău când oricum e un blocaj.

Ar fi bine ca astfel de semnale să trezească sportul românesc din bezna mentalităților comunistoide și să înțeleagă că nu bătaia a creat “pe vremuri” campionii. Ci investițiile în infrastructură și stilul de viață de atunci, în care sportul de masă era o realitate curentă, iar jocurile copilăriei erau discipline sportive în sine.

Dar cel mai probabil doar se vor întoarce ca un bumerang împotriva sportivelor care le-au tras.

Găsiți tot articolul aici