Zilele trecute s-a viralizat pe LinkedIn opinia unui fost om de televiziune, actualmente părerolog șef, cu privire la o pereche de adidași care costau 1000 Ron și care, deși noi, păreau intens purtați și iremediabil murdăriți. Evident opinia era din seria: “prost cine cumpără”.
Și bineînțeles a generat un adevărat cor al oamenilor “normali” care s-au pus pe înfierat comportamentele absurde și de neînțeles ale consumului actual. Frate, dai un ban, dar măcar să porți ceva nou!
Suntem generația care se înnoia de Paște și de Crăciun, deci nu mă miră deloc reticența de a purta lucruri care par ponosite. Dar și generația care este intens fraierită acum de tot soiul de Păcălici îmbrăcați la patru ace care ne promit ba bunăstarea eternă, ba soluții la toate problemele noastre, ba nemurirea, ba tinerețea fără bătrânețe și mâncatul fără îngrășat.
Haina a fost dintotdeauna un indicator de statut, dar parcă niciodată nu a fost atât de înșelătoare ca în zilele noastre. Oamenii au senzația că dacă își cumpără un fake sunt automat pe același palier economic și social cu cei care își achiziționează produsul real. Ba chiar mai deștepți puțin, pentru că nu aruncă un sac de bani pe ceva ce pot obține cu aproape nimic.
În contextul ăsta eu admir relaxarea și nivelul maxim de trolling al celor care activează în industria modei. Îmi place să văd haine gata șifonate, găurite sau care par murdare tocmai pentru că am început să luăm prea în serios ceva ce ar trebui să aibă un rol funcțional: să ne protejeze de vreme și să ne ascundă vulnerabilitățile.
Și da, port intens astfel de haine. Și asta pentru perioade foarte îndelungate de timp, deoarece, în mod paradoxal pentru unii, hainele care costă mai mult, durează mai mult. Îmbătrânesc mai frumos, se demodează mai greu spre deloc și uneori par mai dichisite decât cele fără cusur care costă mult puțin în magazinele de fast-fashion.
Ceea ce mă frapează nu este faptul că oamenii își închipuie că o pereche de pantofi sport achiziționați de la acel retailer cu prețuri accesibile rentează mai mult ca una mai de calitate, pentru care trebuie să scoată ceva mai mulți bani din buzunar. Nu toți pot vedea costurile ascunse, iar mulți nu își permit decât prima variantă.
Dar devine periculos acest trend în care oamenii nu se mai întreabă, ci pun diagnosticul clar: prostie. E prost ăla de la Balenciaga care a lansat o brățară ca o rolă de bandă adezivă, e prost cel care cumpără o pereche de adidași gata murdăriți, e prost cine se îmbracă altfel decât marea masă.
Industria modei este estimată în prezent la 1,7 trilioane de dolari. Și este considerată al doilea mare poluator din lume după sectorul oil & gas. Nu știu așadar cine e prostul: cel care își ia o pereche de pantofi gata ponosiți și în poartă ani buni până își dau obștescul sfârșit sau cel care își cumpără trimestrial câte o pereche de șoșoni care se ponosesc oricum după două purtări. Cel care creează nebunii și le pune la vânzare cu prețuri exorbitante sau cel care poartă un tricou ieftin produs în condiții dubioase, care imită una dintre creațiile acestuia.
Încerc așadar să punctez că stupiditatea nu este a celui care are un anumit comportament de consum, oricât de nefiresc ar părea, pentru că fiecare dintre acestea este justificat într-un fel sau altul. Ci a persoanei care se grăbește să arate râzând, cu degetul, spre ceva ce nici măcar nu încearcă să înțeleagă.