📖 Mi-am propus ca în vacanța asta să citesc “Becoming”cartea autobiografică a lui Michelle Obama, tradusă în română cu titlul “Povestea mea”. Mi-am luat-o prin noiembrie, văzând nebunia pe care a iscat-o – dacă până acum fugeam de preferințele vandabile în masă, m-am prins că e o mare iscusință să le generezi și că trebuie neapărat consumate. Am sperat cumva să o termin în 2018.
Ei bine, am reușit: duminica trecută, când copilul cel mare era deja cu un picior la petrecerea de Revelion, cel mic aniversa un vecin, iar omul casei a monopolizat noua consolă adusă de Moș Crăciun, eu am isprăvit cartea. Este bună de tot, puternică precum autoarea și de o sinceritate uneori șocantă. Ca mai toate cărțile autobiografice găsim acolo un regal de parenting, plus acel puzzle al succesului care se construiește în cazul autoarei foarte organizat și deloc întâmplător. Michelle chiar este o luptătoare, o personalitate aparte, o tipă care face lucrurile să se întâmple.
În sfârșit am acum un exemplu al terapiei de cuplu care a funcționat (chiar nu găseam unul). Capitolul în care poveștește franc despre problemele din căsnicie este surprinzător. La fel cel care dezvăluie problemele de fertilitate sau cele de carieră din momentul maternității.
Devine cumva reconfortant să realizezi că impasuri prin care ai trecut sau treci, există și pe la case mai mari. Este o carte pe care ar trebui să o citească femeile, pentru a găsi curajul de a acționa și vorbi, bărbații pentru a înțelege dinamica succesului de celălalt gen, cei care se simt cumva minoritari și care, asemeni autoarei, muncesc înzecit pentru a avea acces în “liga superioară”. Oricine se va regăsi măcar puțin în povestea lui Michelle Obama, ba chiar va descoperi tentația de a structura mental cuprinsul propriei povești.
💡Sărbătorile acestea au fost foarte liniștite și nu am înțeles la început care a fost ingredientul acestui succes. Fără certuri majore, fără împiedicări de program, fără ciocniri de orgolii. Mâncarea a ieșit bună, parcă și pisicile s-au ciondănit mai puțin.
Am analizat temeinic și am aflat calea spre Zen: în primul rând am gătit fără supervizarea nimănui. Așa s-a întâmplat, să pot face preparatele în zi lucrătoare, deci sfaturile, cicălelile și învârtitul neproductiv în jurul meu au lipsit din program.
În al doilea rând, pentru a fi liniștită o casă plină de bărbați pare că trebuie să aibă console, jocuri și meciuri. Cu ajutorul Moșului de anul acesta, colecția s-a îmbogățit cu un Nintendo Switch și ceva jocuri noi, așa că eu am avut timp nesperat de skincare, citit, bântuit online după bârfe. Cred că este prima vacanță din viața de adult în care am simțit un strop de plictiseală, ceea ce este de-a dreptul magic!
🍪 Că tot mi-am amintit de copilărie și Moș Crăciun, zilele trecute am văzut întâmplător pe Facebook o poză cu minunea copilăriei mele, prăjitura Carpați. Erau vremurile în care rațiile ceaușiste erau tot mai mizerabile, astfel încât doar prin minuni mamele noastre puteau prepara prăjituri dichisite, maxim ne făceau un chec sau o negresă mai mulatră. Iar la cofetării produsele erau mumificate, imposibil de mâncat. Salvarea mea era la Gostatul din apropiere. Care avea prăjiturile cu pricina, mereu proaspete, dar făcute ca și merdenelele vremurilor care în loc de brânză aveau orez. Prăjitura asta era cu un maglavais căcăniu, imposibil de definit în termeni de ingrediente, dar era dulce, cu altă aromă decât ce găseam acasă. Vis de copil, vă zic!
Realizați că am paralizat de poftă când am văzut-o în poză. Și din fericire autoarea mi-a promis o porție. Pe care am primit-o azi.
Este o delicatesă, cu o cremă fină de caramel și foi fragede. Gustul este infinit mai bun ca cel din copilărie! Și așa m-am întors azi în vremurile acelea frumoase în care singura grijă era să nu afle mama că am mâncat prăjitură de la Gostat.
Mulțumesc pentru experiență, Andreea! Ți-a ieșit o minune!
Dacă v-am făcut poftă, vă mai spun că găsiți soluția pe Facebook. Poza de sus este tot din mâna Andreei.
Voi cum stați cu vacanța?