După cum spuneam, săptămâna trecută a fost copleșitoare. Ne-am zăpăcit, înfuriat, depresat, dar cel mai probabil și adaptat.
Iar printre indicatorii disfuncționalității noastre a fost pregătirea ghiozdanului. Celui mic, liceenii de azi nu mai au așa ceva, ci doar portbagaj în care aruncă, eventual, un caiet universal. Revenind, au rămas acasă ba culegeri, ba caiete, ba manuale, ba pantofii de sport. Iar marți a fost apogeul. Pe drumul spre casă copilul remarcă supărat:
– Oare ce cred acum colegii despre mine? Că nu sunt în stare să-mi iau tot ce îmi trebuie la mine!
L-am liniștit spunându-i că se întâmplă tuturor să uite câte ceva și, oricum, primul gând al celor din jur atunci când își văd aproapele la ananghie este altul: “bine că nu mi s-a întâmplat mie!” Mai sunt și din ăștia care sar cu etichete, dar puțini deci nesemnificativi.
De fapt, scenariile din viața reală sunt mult mai multe și diverse. Fiecare se raportează la o situație prin filtrul experienței proprii și a personalității pe care o are. Un copil empatic, care a fost certat într-o situație similară se va grăbi să-și compătimească respectivul coleg. Un altul mai anxios se va întreba dacă nu cumva a uitat și el ceva.
Iar noi vom încerca întotdeauna să ghicim ce cred alții despre speța noastră. Făcând, iată, la rândul nostru presupuneri mai mult sau mai puțin apropiate de adevăr.
Suntem ființe sociale și întotdeauna va conta părerea celor din grup despre noi. Lipsa feedback-ului este și mai greu de dus. Pare incredibil, dar preferăm să fim criticați decât ignorați, ceea ce este un dat adaptativ sănătos.
Dar într-o covârșitoare majoritate de cazuri ne bazăm, de fapt, pe niște credințe false, pornite din propria noastră simbolistică.
“Nu sunt suficient de bun/ bună!”, “Am greșit deci pierd!”, “Sigur crede despre mine că sunt varză!”, de multe ori sunt, de fapt: “A fost clar mai bun decât X!”, “A greșit-o pe asta, dar a fost genial/ genială într-un context mult mai important!”, “Cum pot face să-i creez mai multă încredere în sine?”.
În urmă cu ceva timp am simțit pe pielea mea cum funcționează hate-ul în online. Nu înțelegeam de ce aceleași persoane aveau nu doar așteptări absurde (să le răspund, și promt!, la comentariile total nepoliticoase), dar apăreau doar ca să mă contrazică. Eu stau bine cu încrederea în forțele și fermele opinii proprii, dar sub tirul de critici am început să cred că ceva nu-i în regulă cu mine.
De fapt, cei în cauză presupuneau ce aș vrea eu să zic, ce stă în spatele vorbelor mele, iar eu “ghiceam” ce cred ei despre mine, ce stă la umbra criticilor primite public.
Greu am înțeles că uneori genul ăsta de agresiune este o formă defectă de admirație. Dar când m-am prins, am reușit să schimb dinamica discuțiilor. Uneori oamenii au nevoie de atenție, dar nu au fost învățați să o ceară într-un mod sănătos.
Primul gând care ne trece prin cap, nu este așadar și cel corect, ci adesea pică trecerea de la stadiul de presupunere la certitudine. Se dovedește a fi un scenariu construit instinctual, în funcție de experiența, fricile, nevoile noastre.
Abia când reușim să creăm și altele, alternative, începem să ne apropiem de adevăr. Dar cel mai cinstit este să întrebăm atunci când avem această opțiune dublată de curaj, tocmai pentru a reuși să ne construim imagini cât mai apropiate de realitate.
A trăi în presupuneri este, în fond, inadaptare.