Oricât de evident le pare unora și oricât de surprinzător altora, devenirea umană nu se petrece brusc, într-un big bang psihologic şi biologic, ci în etape, stadial. Astfel, nu putem trece la stadiul următor dacă nu l-am bifat pe cel precedent.
De exemplu, nu putem scrie până când muşchii mâinii nu sunt pregătiţi și nu se coordonează cu ochii, nu putem memora poezii până când creierul nostru nu este capabil să reţină pe termen mediu şi lung, nu putem merge până când coloana vertebrală nu este pregătită să ne susţină la rândul ei.
Fiecare achiziţie, că este o abilitate sau o informaţie, se bazează pe nişte “date tehnice”. Este inutil de precizat că orice încercare de a le impune înainte ca sistemul să fie pregătit este fie stresantă şi inutilă, fie chiar cu potențial periculos.
Şi este la fel de evident că omul nu iese dintr-o linie de fabricaţie standard. Unii se dezvoltă mai repede, alţii mai încet, unii achiziţionează liniar, alţii haotic, unii rapid, alţii cu paşi mici, unii cu pauze, alții constant, fiecare după cum îi dictează genetica, mediul familial, contextul economic şi multe alte variabile. De exemplu, că dacă ai trei fraţi mai mari, interacţiunile sunt mai multe, deci şansele de a învăţa, nu neapărat deprinderi bune 🙂 , cresc. La fel un copil cu “gene” de artist pe care doi părinti matematicieni îl bombardează geometric şi aritmetic, ar putea să-şi piardă în timp abilităţile din dotarea inițială.
Din fericire nu putem calcula cât este genetic, cât ne dă şcoala, cât ne ia bona, cât creştem cu extracurricularele. Dar ştim sigur că inflenţele sunt numeroase şi că devenirea noastră nu este un proces spontan şi întâmplător, ci de durată şi cumva sistematizat.
Cercetările dau indicii destul de clare clare privitoare la stadiile de dezvoltare biologică şi psihologică. Dincolo de asta, ca parinţi sau educatori putem observa cu ochiul liber progresele. După cum spuneam mai sus, pentru învăţarea scrisului, un copil are nevoie de o dezvoltare suficientă a muschilor mici ai mâinii şi de coordonarea optimă mână-ochi. Dacă nu se poate încheia la nasturi mai mici, nu poate face o buclă simplă, nu poate tăia drept cu foarfeca, doar printr-o minune poate scrie încadrându-se în anumite spaţii predestinate, cum ar fi caietele cu liniatură.
La fel şi în cazul operaţiilor matematice. Dincolo de etapele descrise de Piaget, aţi încercat vreodată să învăţaţi un copil de 1 an scăderea? Când încă gustă din cuburi, aruncă obiecte doar să vadă cum cad sau încearcă să supraetajeze bile? Este imposibil, aşa cum este și să adune fără să ştie să numere mai întâi. A le interzice în primă fază să calculeze folosindu-şi degetele (sau orice alt suport fizic) înseamnă a nega naturalul, firescul. Abia după ce le este clar cum se unesc mulțimile, concret, vor putea replica mental procesul (îşi vor închipui că numără cu degetele) şi abia apoi trece la nivelul superior de abstractizare.
Decalajele mari sunt la vârste mici, tocmai pentru că desprinderea de biologic se face mai greu. O diferenţă de 6 -12 luni între copii poate fi extrem de evidentă în grădiniţe şi în ciclul primar, dar insesizabilă ulterior la liceu.
De aceea la vârste mici rolul evaluării copiilor este nul. Practic toate deprinderile de acolo se vor forma într-un fel sau altul, mai devreme sau mai târziu. Şi de aceea măcar la grădiniță, dacă nu şi în primii doi ani de şcoală, este important suportul fizic pentru toate activităţile: planşe pentru poveşti, obiecte pe care să le numere, să le grupeze după diverse caracteristici, să le denumească, descrie. Pentru că pe baza concretului se formează algoritmii abstractizării.
Dar atenție, fiecare materie are nivelul ei de concret și abstractizare. Nu poți începe la fizică direct cu formule de calcul, mai întâi dai cu bila în perete sau simulezi un plan înclinat.
Totodată profesorii ar trebui să înceteze să-şi trateze elevii ca pe găleţi goale care trebuie umplute. De regulă ei au semi-concepte sau pre-operaţii în minte. Bazându-se pe ele, învăţarea va fi mult mai uşoară, naturală decât a încerca să le umpli capul cu algoritmi total noi şi uneori atipici pentru ei, oricât de logici ni se par nouă.
În rarele dăţi când îl pun la somn de amiază, îi spun lui Cezar că va sta în pat doar 10 minute. Ştiţi ce face? Ştiind că un minut are 60 de secunde, numără de 10 ori până la 60 folosindu-şi degetele ca suport de contorizat minutele trecute. Este o adunare repetată, care ulterior va deveni înmulţire. Toți copiii folosesc astfel de algoritmi și uneori eșecul profesorilor și stresul ulterior al părinților este că nu înțeleg asta.
Refrenul educaţiei este, în teorie, acela al trecerii de la uşor la greu, de la simplu la complex, de la cunoscut la necunoscut, de la concret la abstract. În practică, a devenit de la greu la mai greu, de la complex la şi mai complex, de la abstract spre alt abstract şi astfel de la un necunoscut spre alt necunoscut suprem. Ardem etape, ne aşteptăm să fie toti copiii ca scoşi din mâinile geniale ale aceluiaşi sculer-matriţer, ne gândim perpetuu la etapa următoare, fără să ne asigurăm că cea în lucru este în parametri fireşti. Copilul trebuie să fie pregătit de la trei ani de şcoală, de la 6 de gimnaziu, de la 8 de liceu şi de la 16 de profesie.
Iar la 23, când poate că s-a maturizat suficient şi ar trebui să fie plin de energie, motivat, pus pe treabă şi pregătit de viaţă, este adesea gol, anxios şi potenţial candidat pentru depresie.