În toată agitația începutului de vară, cu examene și multe probleme care își așteaptă rezolvarea, cu baterii descărcate și idei puține, au sosit două dileme noi, dar vechi, normale dacă le privesc cu ochii, dar anapoda de simțit, ușor de pus în cuvinte, dar greu de soluționat:
Cum îi explici unui copil care nu are conștiința permanenței ce este moartea? Celor mici li se par o veșnicie cele trei secunde în șirul de pe tobogan, cum să le spui că există și un infinit de așteptare?
Cerul este atât de concret, cum ar putea ascunde suflete imponderabile? Și ce este până la urmă sufletul? Cum poate să existe ceva ce nu vedem?
Ori la noi în familie moartea este un subiect care lovește des: bunicile lipsesc de la apel, mătușa la fel, chiar și câinele-ponei din primii ani de viață ai copilului sau motanul cafeniu care îi dormea la picioare.
Și, da, numai bun de pus în discuție când ești oricum cu moralul coborât serios sub nivelul mării.
Și cum îi spui unui bătrân că nu mai poate? Că deși puterile îl țin, mintea îi joacă feste? Că vine acel moment în care trebuie să înveți să-i accepți pe alții în treaba ta? Că aceasta este curba existenței, legea firii?
Și cum faci asta când toate explicațiile și cuvintele se șterg imediat ca și cum un burete diabolic vine rapid și curăță fragmente de tablă, amestecând resturile într-un amalgam halucinant?
Poate că a venit momentul să învăț și eu a trăi cu gândul că nu pot avea întotdeauna răspuns la întrebarile pe care mi le pun. Poate că le au alții, vin singure la un moment dat sau uneori chiar nu există.