Ieri seară în curtea Neacșu s-a format o adunare ad-hoc de copii. Cu două excepții nemotivate, toți juniorii din împrejurimi ne-au călcat pragul (și cultura de căpșuni). Motiv de profunde revelații pentru mine, fiind pentru prima oară când am văzut cu ochi relaxați atâția pitici la un loc, fără control parental sau fără a fi într-un cadru formal.
Iată ce am înțeles:
Sunt copii care pur și simplu nu se suportă. Nu pot comunica, empatiza, nu găsesc puncte comune decât poate de a se râcâi reciproc. Tendința lor naturală este de a se evita, ignora. Ce facem noi părinții când suntem cu ei? Îi obligăm să relaționeze, să comunice, pentru că așa este bine, politicos. “Joacă-te și cu Ionel, că și el este prietenul tău!” Poate și de aici vine acceptarea unor relații toxice atunci când creștem: pentru că suntem învățați de mici să intrăm în jocul celor pe care în mod instinctiv i-am evita.
Fiecare copil are propriul stil de a-și rezolva problemele sau de a negocia: unii țipă, alții încearcă să-și câstige dreptul pe furiș, unii dramatizează, alții insistă cu obstinație până primesc ce vor. Ce zicem noi părinții când suntem cu ei? “Fii mai îndrăzneț!”, “Nu mai țipa așa!”, “Nu mai insista aiurea!”, replici care îi obligă să găsească pe loc alte strategii de rezolvare a problemelor. Noi adulții nu reușim niciodată, dar asta nu ne împiedică să o cerem copiilor noștri.
Tendința naturală a fiecărui copil este de a încălca regula stabilită. Pare o modalitate eficientă de a învăța despre sine, despre alții, despre grup, consecințe, obiecte, relații. Ce facem noi, adulții? Le interzicem din start, chiar dacă respectiva regulă nu prezintă pericol, lipsindu-i astfel de experiențe reale, autentice, neprogramate. Reguli banale si interdicții devin astfel mai importante ca posibile noi comportamente, atitudini, informații dobândite natural, firesc.
Conflictele sunt inerente, rezolvarea lor este foarte simplă. Fie se ignoră un timp, fie se ceartă până se împacă, oricum copiii iartă și uită imediat pentru că joaca este prețioasă și nu merită încărcată de amintiri neplăcute. Ce facem noi, cei mari? Îi punem să-și ceară scuze, să dea mâna, să spună poezii de împăcare stupide, iar toate acestea fac mai dificile iertarea, uitarea și chiar jocul în sine. Mă întreb dacă nu cumva incapacitatea noastră de a ne rezolva cu ușurință conflictele la maturitate vine tocmai de aici: din faptul că am învățat de mici că este nevoie de un ritual întreg de împăcare – o penitență inutilă și greu de asumat fără arbitru.
Firea umană are o doză născută de agresivitate, normală de altfel din punct de vedere biologic, fiind necesară supraviețuirii. Dacă privim copiii cum se joacă vom vedea că natural ei se împung, împing, trag, îmbrățișează cu putere, se strâng de mâini, se aleargă. Noi, cei mari, suntem cei care îi obligăm să-și dozeze gesturile și mișcările. Mă întreb așadar dacă nu cumva această supraveghere permanentă, această obligație de a fi corespunzător din perspectivă adultă, este cea care îi determină adesea să devină mai agresivi, mai răi în absența noastră. Poate dacă i-am lăsa mai liberi în mișcări, așa cum am fost și noi, nu s-ar mai înmulți atât de mult numărul acelor “bullies” în zonele libere de supraveghere adultă.
Copiii nu sunt făcuți să fie crescuți individual. Omul este un animal social, iar copiii adoră grupul, provocările celorlalți, competiția, ideile comune, colaborarea. Adulții care îi țin în globuri de sticlă prețioase îi lipsesc astfel de experiențe valoroase de viață, greu de recuperat ulterior.
Acestea fiind zise, am realizat empiric și total întâmplător că pentru a fi fericiți, deci cooperanți și echilibrați, copiii au nevoie de un mediu sigur de a se juca liber unii cu ceilalți. Ochiul nostru critic permanent, intervențiile noastre imediate atunci când nu se impun au efect contrar. Nu îi fac mai buni, mai educați, mai echilibrați sau empatici, ci mai frustrați, nesiguri, confuzi.
Cu ceva timp în urma, într-un mijloc de transport, chiar pe locul din spatele meu, o mama cu un copil de vreun an și ceva, plangea de mi-aș fi smuls părul (cu toate că i l-aș fi smuls pe-al ei mai degrabă)-, pentru ca nu-l lasa să tragă de scaunul din față. Copilul se îneca de plâns, iar ea continua să-i smucească mâna repetându-i ca nu are voie! …
O poveste (nu știu cât de adevărata, dar buna pentru a fi aplicata de către părinți)spune despre Caruso că ar fi venit acasă plângând din cauza că profesorul său de muzica ar fi râs de el spunându-i ca vocea lui suna ca o goarna ruginita, iar mama sa(o femeie inteligenta!) i-ar fi răspuns „ dragul meu, dar tu canti precum o privighetoare”… ce a urmat se știe
..și cred că discuția poate continua la nesfârșit cu exemple din capitolul – cum să le dăm copiilor noștri „aripi” sau sau cum li le „tăiem”! 🙂
Grozave exemple, mulțumesc!