Orice copil crescut într-o comunitate învață să vorbească din interacțiunea cu cei din jur, fără prea mare efort. Este suficient să-i audă pe cei din jur și cuvintele intră în cap, transformându-se în forme de comunicare. Dar doar un om cu adevărat educat o va face deștept, știind că sunt și situații în care mai degrabă tace. În care liniștea spune mai multe decât zgomotul. În care lipsa vorbelor devine lipsă de suferință sau conflict.
Mersul se deprinde la fel de ușor, instinctiv. A veni, a pleca sau a rămâne reprezintă însă decizii influențate de experiența de viață și de o educație temeinică.
Văzul îl avem de când ne naștem. Dar doar prin educație omul învață să observe ceea ce este bun într-o situație care pare negativă sau în oamenii dificili cu care trebuie să interacționeze.
Atât timp cât sunt crescuți într-o familie, într-un grup social și nu au probleme de sănătate care să-i împiedice, copiii capătă în mod natural tot ce au nevoie pentru a supraviețui.
Totuși, doar cei educați vor fi deprinde mai mult decât atât, devenind rezilienți, toleranți, capabili să își stabilească obiective îndrăznețe, ambițioși în a le urmări.
Și cu puterea de a se bucura de reușitele altora, exersând astfel răbdarea de a le construi pe cele proprii.
Știu că sunt împotriva trendurilor, dar cred că trebuie să ne învățăm copiii să tacă uneori. Să plece doar atunci când e momentul. Să rămână acolo unde au muncit pentru a culege roadele. Să zărească toate nuanțele și tonurile vieții, nu doar pe cele care par evidente, chiar sub nasul lor.
Pentru că să vadă, să vorbească și să meargă pur și simplu, deprind singuri.