În 1997, anul primului nostru eșec de aderare la NATO, România încă avea în vigoare legea care încrimina relațiile homosexuale consensuale. Este celebru cazul unei sportive abuzate și încriminate atunci pe motiv de lesbianism. Guvernul Văcăroiu încercase abrogarea în anii anteriori, la presiunea Consiliului Europei, dar nu a avut succes, Partidul Țărănist, aproape mort azi, dar încă viu în abordări similare, fiind atunci principalul motor politic al împotrivirii.
Abia în 2001 legea cu pricina a dispărut, așa că în 2003 era deja anunțată integrarea noastră în UE, iar în 2004 ne-au primit în alianța nord-atlantică.
După dezincriminarea homosexualității ce să vezi? Nu am fost trăzniți de Dumnezeu, nu ne-au furat homosexualii copiii și nici nu ne-au agresat pe stradă, așa cum propovăduiau nemulțumiții vremurilor. Doar am crescut economic, ne-am mai civilizat, au venit mai multe dintre blamatele corporații, unele care susțin bine multe familii tradiționale, am mai renunțat la budele din fundul curții.
Istoria recentă ne oferă așadar un exemplu grăitor: oricât de nefiresc pare unora, oricum societatea se va adapta trendului global. Când interesele geopoliticostrategicoeconomicoandshit o vor dicta, putem scrie și pe cer cu praf magic, lucrurile tot o vor lua în direcția care se impune. Altfel există oricând opțiunea deloc comodă a rămânerii înapoia timpurilor.
Așa că ne-ar sta bine să lăsăm joaca asta de-a Dumnezeu, în care credem că putem preîntâmpina băgatul social al cozii negre și întortochiate. Oricum nu poate exista o divinitate care să spună: uitați, măi români, aveți niște milioane de euro, în loc să alinați cu ei suferințe, înfierați homosexualii pentru că se vor pupa pe stradă și vă vor adopta copiii! (*)
(*) breichingniuz, în zilele noastre se pot pupa oricum pe stradă sau se pot ține de mână.