Pentru cine nu mă urmărește (încă) prin Social Media, ceea ce este absolut regretabil, precizez pe această cale că de ceva timp avem un motănel nou la Zoo Neacșu. O bestiuță tigrată culeasă de Cezar de pe drumul de servitute, pe care am tot încercat, fără succes, să o dau spre adopție. Cum pe stradă nu o pot returna din motive pur pragmatice, deloc emoționale (se întoarce imediat pramatia), am purces a o instala, adică hrăni, deparazita și trata de tusea măgărească pe care a început să o prezinte.
Acuma nu știu ce părere aveți despre mine, dar eu sunt aia care plâng (la propriu) când apare o nouă gură cu patru picioare de hrănit. Pentru că deși pare simplu animalele, și mai ales puii lor, sunt destul de greu de crescut și simt cum încep încet-încet să mă transform în fermier prost și falit, care hrănește, rânește și îngrijește animale până la epuizare, fără foloasele cuvenite.
Așa că încerc să mă remontez psihic, cum altfel decât în stilul meu caracteristic, adică gândind pozitiv. Motanul nostru tigrat este așadar o binecuvântare. O minune coborâtă pe Pământ. Un generator de bunăstare și voie-bună după cum urmează:
– Dacă vreodată ne vom apuca serios de pescuit, avem materie primă cât cuprinde. Bestia Minunea găsește și depozitează pe mocheta terasei o cantitate impresionantă de râme. Mă gândesc serios să mă apuc să le comercializez, găsesc un brand bun, d-apăi astea-s vietăți bio, culese de motan tărcat cu poveste de viață siropoasă! Succes garantat.
– Intenționam să-mi cumpăr un aspirator care să mă ajute și cu locurile greu accesibile. Păi acum am pămătuf motorizat cu intrare chiar și în gaură de șarpe. Nu știu cum reușește de încape prin cele mai înguste locuri și aduce câte un vălătuc de scame fix când zici că e curat. Chiar nu mă prind de schemă, mai ales acum că și-a croit o burtă de zici că-i șarpele care a înghițit elefantul din povestea cu Micul Prinț.
– Vorbim totodată despre un antidepresiv foarte bun. E drept că te bagă în alte boale: zici că ai halucinații, apare și dispare în cele mai neașteptate momente, dărâmă chestii și zboară de la locul faptei de parcă trăiești prin locuri bântuite, scoate sunete ciudate pentru o pisică, foarte normale pentru filmele de groază. Adică strănută ca un bebeluș și tușește ca un fumător înrăit care a murit întorcându-se apoi ca vârcolac să-i ia mințile directorului de corporație care i-a vândut otrava pentru plămâni.
– Nu poți mânca în preajma lui. Nimeni: oameni sau pisici. Îl dai afară pe ușă, se întoarce pe fereastră și-ți sare iar în farfurie. Vă zic, în șase luni Familia Neacșu va arăta ca după revistă. Nu știu de care, posibil să o dăm în benzi desenate, dar orișicât.
– Este, cu siguranță, singurul animal sălbatic din grădina noastră Zoo. N-am văzut pisică să aibă rezervorul cât ăsta, care mănâncă minim un sac de boabe zilnic. Și produce apoi îngrășământ cât pentru întreg domeniul agricol din România. Deci acum că avem o sălbăticiune autentică putem începe să vindem bilete.
– Și nu în ultimul rând m-a lecuit definitiv de salvat animale fără stăpân. Încă unul ca el și ajung garantat la balamuc!
Meet Enzo, zis și Motoraș. Ce să zic, ne bucurăm să-l avem! Aproape.
