Joc de rol

Vineri, după o săptămână în care n-am prea avut timp de joacă, m-am așezat cu cel mic în pat și am scos o ladă plină de jucării. S-au nimerit a fi plușurile, norocosul de el are mult mai multe decât MC, care din motive alergenice a colecționat doar jucării neprăfuibile (*).

Din toată grămada, piticul a ales doi ștrumfi: unul mare și unul mic, propunând să ne jucăm de-a tata și copilul, el fiind părintele, iar eu, după cum este și normal, odrasla.

– Bună, tata! încep eu conversația. Cum a fost la serviciu?

– Bine a fost.

– Ce ai făcut acolo? am continuat eu curioasă de răspuns.

– Păi am făcut chestii care se fac la serviciu, mi-a răspuns lămuritor.

Îmi ies din rol și îi adresez o rugăminte, știind că se apropie acel moment din viața noastră:

– Ok, Cezar, acum întreabă-mă și tu cum a fost la grădiniță. Așa întreabă părinții!

Copilul se execută cam fără chef, iar eu încep o tiradă entuziastă:

– A fost grozav la grădiniță! Am acolo mulți prieteni și ne distrăm foarte bine! Cântăm, colorăm, ascultăm povești, ba chiar ne uităm la piese de teatru. Avem multe jucării și primim desert după fiecare masă! Ce să mai zic: este foarte, foarte, FOARTE distractiv!

Vine rândul lui să-și iasă din rol și îmi dă replica privindu-mă deopotrivă dezamăgit și suspicios:

– Știi ceva? Eu nu prea cred!

Acestea fiind spuse, de azi am început distracția! 🙂

(*) Există o lege a compensației: MC n-a avut astfel de jucării când era mic, de aceea este pasionat de aparatele cu gheară din locurile de joacă. Și mai toate plușurile din colecția celui mic, inclusiv ștrumful tată din jocul nostru (și poză), sunt câștigate astfel.