Acasă

Când am plecat de la părinți în pribegie studenție, primul loc definit ca “acasă” a fost o cameră minusculă situată în mansarda unui bloc de lângă Palatul Cotroceni. În teorie eram cazată în căminele Politehnicii din Leu, în practică împărțeam cu actualul meu soț (*) o cameră cam cât baia noastră matrimonială de acum.

Acolo mă întâlneam pe scări cu oamenii pe care îi vedeam la televizor și vedeam o altfel de lume, ce-mi părea atunci intangibilă.

Apoi acasă a devenit o garsonieră de 40 mp din Drumul Taberei. Mobilată strict funcțional și utilată pestriț cu lenjerii, prosoape, farfurii din zestrea fiecăruia.

Când ne-am căsătorit, acasă a însemnat un apartament cu trei camere, tot în Drumul Taberei. Care a stat multă vreme aproape gol și a sfârșit, ca orice casă care se respectă, prea plină de ciurciuboate.

Pentru că nu mai încăpeam acolo cu cățel și purcel, adică doi părinți, un bunic, un nepot, un ciobănesc mioritic, o metisă culeasă de pe drumuri și o pisică, acasă a devenit o casă veritabilă din proximitatea Bucureștiului.

Iar apartamentul cu trei camere s-a transformat în birou, afterschool și casă de oaspeți. Rămânând totuși cumva acasă.

Ați pierdut șirul? Sunt convinsă că există situații locative mai complicate de atât. Dar viața are o ciclicitate și o ironie aparte. Pentru că ne întoarcem la blocul cu mansardă din primul paragraf. Și la unul dintre apartamentele lui care în studenție mi se păreau minunate și intangibile. Și care acum trebuie, la rândul lui, transformat de noi în acasă.

Fiecare nou spațiu de locuit a însemnat până acum achiziții strict funcționale, rapide, în bugete strânse și cu efort logistic mic. Pentru prima oară m-am trezit cu cheful de a savura transformările. De a simți personalitatea locului. De a amâna deciziile. De a alege după chef și plăcere, nu la presiunea termenelor limită.

Și pentru prima oară o astfel de schimbare vine cu puțină tristețe pe fundal. Pe de o parte, pentru că am conștientizat că trebuie să șterg o viață întreagă trăită aici înaintea noastră. Cu gloria tinereții, tihna maturității și greutățile bătrâneții.

Și apoi pentru că am realizat că între momentul în care copiii cresc și cel în care apar nepoții, uneori la masa de acasă încap mai puține scaune.

Cam așa se prezintă situația acum: rămășițe din viața altora, timp împietrit, multe umbre. Sper să ne reușească transformarea, deși cu siguranță nu va fi deloc ușor.

(*) Sintagma îi aparține.