Fiecare om (suntem diferiţi şi) are nişte subiecte care-l vulnerabilizează, deci care se pot transforma în potenţiale cauze în care să se implice. Sunt bloggeri care scriu mult despre abuz, tocmai pentru ca au fost abuzaţi. Sau vedete care investesc în adăposturi pentru animale, pentru că doar împreună cu ele îşi găsesc confortul. Unii ajută mult copiii bolnavi. Alţii bătrânii instituţionalizaţi. Fiecare după cum l-a dus sau i-a arătat viaţa.
Am şi eu vulnerabilităţile mele. În ceea ce mă priveşte, nu se glumeşte cu suicidul, cancerul sau demenţa. Dar până să găsesc puterea de a mă implica activ în astfel de cauze, altfel decât a dona, lupt cu altceva: cu stereotipiile. Pentru că m-am săturat să fiu privită din prisma unor statistici sau experienţe personale subiective ale celor cu care interacţionez.
Ştiu că ne ajută mult să avem nişte tipare de gândire, acţiune şi comportament. Totul devine previzibil în mintea noastră, deşi nu neaparat şi în realitate. Anxietatea scade. Încrederea în sine crește, punând etichete celor din jur și introducându-ne mental în grupul care ne place. Dar până la un punct, dincolo de care nu doar că riscăm să rănim inutil pe cei din jur cu certitudinile noastre, dar intrăm şi noi într-o zonă tulbure, cu potenţial dubios.
Stereotipiile sunt omniprezente, le vedem pe bloguri, în presa scrisă, la ştiri, în filme. Dar, pe bune, nu toţi bărbaţii sunt porci. Nu toate femeile se aşteaptă la diamante. Nu toţi moşii put. Nu toate babele se uită la emisiuni televizate dubioase. Nu toți copiii plâng din orice. Nici adolescenţii nu declanșează în masă războaie nucleare. Nu toţi oamenii cu studii superioare sunt deştepti. Şi nici cei care s-au oprit la liceu nu sunt idioţi. Nu toţi doctorii sunt şpăgari. Şi nici toţi profesorii nu sunt chiulangii.
Lasă că sunt stupide şi enervante pentru cei care se trezesc introduși abuziv în astfel de grupări! Dar nu ajută pe nimeni. Doar perpetuează aceleaşi războaie vechi de când lumea: tineri versus bătrâni, angajatori versus angajaţi, femei contra bărbaţi, lucrători la stat contra cei de la privat, votanţi cu roșu contra portocalii şi câte, şi mai câte!
Nu cred că există o persoană mai potrivită ca mine să demonteze genul ăsta de construcţii mentale. Am peste patru decenii de viață şi mă îmbrac ca la 18 ani, ascult rock și muzică alternativă, dar am în playlisturi şi Shakira sau Sia, îmi place muzica “de pe vremea mea”, dar şi unele dintre hiturile ascultate azi la radio, scriu despre carieră, dar şi despre management HR, sunt femeie, dar tata m-a crescut ca pe un băiat. Bag şi câte un medicament din plante, dar merg la doctor. Sunt pasionată de skincare, dar asta nu înseamnă că nu știu cât de utile sunt de fapt vaxurile mele.
Am şi eu fixisme. Dar măcar încerc să le constientizez şi să mi le demontez. Şi da, îmi acord dreptul de a-mi alege baricadele în functie de context. Uneori bărbatul e porc. Alteori femeia e o gâscă. Uneori cei tineri uită de respect. Iar cei bătrâni ţin cu dinţii de câte un concept ieșit din uz. Uneori în birourile patronate de statul român dacă doi angajaţi se dau cap în cap va suna a gol. Dar şi prin corporaţii găseşti coeficiente de inteligenţă care tind spre minus.
Aici e cheia: “unii” sau “uneori” nu înseamnă “toţi” sau “întotdeauna”. Dacă există măcar o excepție, sigur nu merită introdusă într-o mulţime căreia nu îi aparţine. Iar dacă greşim o dată, nu înseamnă neapărat că vom persevera în stupiditate.
Am deci riduri şi pistrui. Pantaloni scurţi şi sacouri fandosite. Stupidităţi şi idei salvatoare. Blog şi zeci de foiţe, agende, şerveţele pe care-mi scriu vorbele. Multe probleme, dar şi mai multe speranţe. Oameni care-mi plac și persoane pe care le consider detestabile.
Sunt o tipă de vârstă medie pe care reclamele de la TV o prezintă îmbrăcată în cămăşuţe demodate, consumând probiotice sau fermenţi pancreatici, alegând cu grija detergentul sau dând suplimente pentru imunitate copiilor. Da, exact asta fac, cât e ziua de lungă!