Învăţăm să citim

Sunt o mamă cu un nivel de energie mic. Nu-mi place să alerg, să fac mişcare, să mă joc dinamic cu ai mei. În afară de mersul în parc şi ceva partide de badminton vara, prefer chestii statice. Activitățile mele preferate cu ei sunt aşadar jocurile de dame, table (varianta de juniori cu butoiaşe), cărţi (Macao, Şeptică, Război, Păcălici), vocabular (Fazan, Eu spun una, tu spui multe!) şi orice pune în mişcare preponderent neuroni. Nu ştiu dacă asta este soiul meu de a fi sau pur şi simplu copiez modelul matern, practic asta făcea şi mama cu mine.

În ceea ce priveşte tipul ăsta de jocuri, există o provocare: pe măsură ce stimulezi copiii în astfel de îndeletniciri, vor mai multă activitate, vor noi idei, alte jocuri, alte abordări. Așa am ajuns să învăţăm la vârste mici litere, cifre, algoritmi uşori (compunerea numerelor formate din zeci şi unităţi), scrierea unor semne grafice.

Și așa am început să deprindem a citi cu mult înainte de școală. Nu folosesc metodele patentate: Marele Copil a învăţat să citescă cu ajutorul unei cărţi de poezii amuzante despre litere. Pe măsură ce învăţa consoane şi vocale care puteau forma cuvinte scurte, i le scriam, iar el le buchisea. Cezar în schimb nu a fost iniţial interesat de altceva decât de mulţimea de litere pe care le-a învăţat pe de rost la grămadă cu ajutorul unei cărţi cu sunete şi a unei aplicaţii de pe telefonul meu. Abia acum încearcă să le lege în cuvinte şi cu mare ambiţie chiar să le scrie cu litere mari de tipar.

Văzându-i pe amândoi în acţiune, am realizat că poate metodele actuale de predare a cititului şi scrisului din şcolile nostre merită nişte actualizări. (Ba chiar mă întreb dacă mai face cineva cercetări psiho-pedagogice în domeniu acesta sau sunt suficiente cele din preistorie.)

Ce ar fi greșit?

În primul rând, ideea de a evalua atât de des progresele în învăţarea scrisului şi cititului. Adică evaluarea în sine este ok, pentru a vedea progresul, stagnarea, eventualele probleme apărute, dar a da note/ calificative şi a face din asta o competiţie în clasă este contraproductiv. Fiecare copil are ritmul lui, modul său de a procesa şi organiza informaţiile, stilul lui de a lega lucrurile într-o activitate. Ori învăţământul românesc le pune tuturor aceeaşi placă veche şi le trage un perdaf pe care scrie “suficient” dacă n-au tinut pasul cu cei de lângă ei. În afară de a-i demotiva pe unii şi a-i ridica în slăvi pe alţii pentru chestiuni derizorii (caligrafia, de exemplu), în rest nimic bun pe frontul învăţării.

În al doilea rând, comoditatea de a folosi aceleaşi metode pentru toţi. Eu ştiu că în clasele de elevi sunt cel putin 25-30 de minţi diferite, dar măcar 2-3 abordări aparte poate că ar face diferenţa. Dar bine aţi venit în şcoala românească, unde clopoţelul sună la fel pentru sute de copii, iar metodele de predare sunt similare pentru zeci de mii!

În al treilea rând, obsesia de a folosi acelaşi suport pentru toţi: Abecedarul şi celebrele alfabetare, asezonate cu minunatele auxiliare de o calitate îndoielnică. Există acum numeroase alte cărţi de-a dreptul superbe, jucării, aplicaţii, dar da, s-ar supăra tare domnul Pop dacă le-am aduce în sălile de clasă! Deşi nici măcar nu ar trebui cumparate individual de către fiecare elev.

În al patrulea rând – morcovul din fundul procesului de predare. În şcolile noastre învăţarea trebuie să fie în atmosferă bisericească. Linişte, conformism, grup compact de capete ascultătoare. Ferească Sfântul să faci nişte echipe de lucru sau activităţi pe proiecte chiar în clasă, să vii cu metode noi sau să ieşi din turma păstorită cu grijă ministerială, că s-a dus pe apa sâmbetei egalitatea de şanse care, fie vorba între noi, este mai inegală așa.

Acestea fiind zise, să nu vă închipuiţi că fac o mare brânză cu cititul înainte de termen. A trimite copilul la şcoală având deja nişte abilităţi gata formate este greşit şi am învăţat asta de la prima încercare: deşi citea de la 5 ani cursiv (inclusiv subtitrările de la televizor), când a văzut chinul colegilor de la şcoală, Marele Copil mi-a zis că l-am învățat greşit. La fel am păţit şi cu fracţiile, băgate în cap acasă intuitiv, cu pâinea şi cuţitul în mână (la propriu): când le-a venit rândul la școală mi s-a plâns că sunt mult mai complicate decât a învățat el. De fapt fracțiile sunt la fel orice le-am face, metoda de predare dădea alambicarea perceptivă. Dar asta învățăm de mici: doar dacă e complicat e și valid. Simplu și corect devine astfel imposibil.

În concluzie, cu cât cunoaşte mai multe înainte de vreme, cu atât copilul va fi mai nesigur şi anxios la clasă, văzând că ceea ce el a dobândit uşor, distractiv, alţii o fac cu eforturi nefireşti.

Dar la școală va fi oricum greu. Așa că-i dăm înainte cu ce ne place.

În imagine este numele meu scris azi de cel mic. Urăște să coloreze fișele de la grădiniță (sunt adesea rugată să fac ceva în privința asta),  în schimb este pasionat de noua îndeletnicire. Ignorați ceasul Ben 10 desenat de mine la cerere, atât pot uneori 🙂