Îmi pare rău că nu prea apuc să scriu, am avut multe idei pe care le-aș fi analizat în ultima vreme, nu și timp de ele.
Dar, ca orice om normal, mă zgândăre critica și azi am purces la vă explica ceva. După cum v-am mai spus, cele mai citite texte ale mele sunt poveștile de adormit copiii. Au debutat în frageda pruncie a celui mic, cel mare a crescut cu ale altora. Și continuă și azi, într-un ritm care, spun cititorii, ar putea fi îmbunătățit.
În general comentariile sunt pozitive. Dar există și situații în care devin din povestitor “criminală”, “inconștientă” sau “nebună”. Culmea, doar bărbații îmi explică agresiv cum stă treaba cu nivelul meu de sadism și cum ar trebui să reformulez situația. Am pățit-o cu Ariciul și cu Monstrulețul mâncător de chef. Comentariile cu pricina nu sunt publice, unul era de-a dreptul nepoliticos, iar celălalt dădea idei pe care nu le-am considerat oportune. Dar le-am citit, le-am analizat, ba chiar le-am înțeles.
Este adevărat că fac parte din generație care a ascultat la grădiniță “Puiul”, cea mai tristă (și reală) poveste și, mai mult decât atât, a trebuit să o reconstituie după imagini. Pentru că da, existau niște planșe mari care arătau câmpul, frații, prepelița, chiar și agonia puiului lăsat în urmă.
Dar încerc pe cât posibil să nu fiu atât de insensibilă cu micii mei cititori. Totuși nici nu vreau să le prezint doar norișori pufoși, ursuleți drăguți și pozitivitate exclusivă, nu mi se pare o idee bună. Viața are de toate și ar trebui să știm încă de la început cum stau lucrurile. Iar copiii, chiar dacă noi îi credem niște sfinți în devenire, au propriile lor insensibilități, comportamente negative, la care au de lucrat. Și uneori ajută să afli din povești consecințele unor fapte care altora nu plac, nu le fac bine.
Apoi mai există și tonul adultului care le citește copiilor povestea de adormit. Unul amuzant va transforma un personaj monstruos în ceva mai puțin înspăimântător.
Nu în ultimul rând, poveștile mele nu au vârstă. Poate că unele sunt potrivite pentru copiii mai mari. Eu încerc, ca orice alt povestitor, să le fac universale. Fiecare copil înțelege cât simte, cât știe, cât poate, cât vrea.
Pe mine mă bucură orice feedback primit, pentru că reprezintă o dovadă că textele mele sunt citite și trezesc ceva, orice. Dar monștrii vor rămâne monștri, iar aricii vor avea în continuare dificultăți locative, pentru că la toți ni-i greu și e clar asta de când ne naștem și nu luăm prima gură de aer zâmbind, ci plângând.