În afară de cei doi brazi (localizați în living, plus terenul de fotbal), casa Neacșu nu are prea multe decorațiuni în acest an. Ce-i drept e greu să găsim soluții care să ne mulțumească pe toți din punct de vedere estetic. Dar nici chef și energie să le găsim n-am prea avut. Căpitanul și-a făcut damblaua cu acoperișul care, în ciuda scepticismului meu inițial, trebuie să recunosc că arată ca în povești. Cezar a insistat cu brăduțul alb-negru. Cristi are prea multe pe cap să-și decoreze camera.
În ceea ce mă privește, n-am fost în cea mai bună formă zilele acestea. Dar nu puteam să las descoperită cea mai nouă și bună prietenă: banda de alergare pe care am folosit-o intensiv pentru a slăbi și apoi am abandonat-o forțată de alții, care consideră că deja arăt a sac de oase. Haters gonna hate! Eu aș mai frecventa-o măcar când și când, pentru că îmi place și, evident, mai ales pentru că am dat bani pe ea.
Mi-a fost așadar de mare ajutor, nu doar pentru forma fizică. Acolo am dansat, am plâns, am luptat cu demoni ieșiți la iveală odată cu pandemia. Am avut activitate atunci când simțeam că mă urc pe pereții între care eram sechestrată de ordonanțe de urgență. Și obiective tangibile de setat atunci când toate celelalte s-au dovedit naive.
Evident că în ciuda titlului, nu voi scrie azi (doar) despre banda mea iubită. Ci despre oameni, pentru că supraviețuirea în acest an a depins mult și de cei din jur. Deși am stat departe fizic unii de alții eu am simțit mai mult ca în alți ani apropierea, ajutorul, empatia.
Și mai ales despre recunoștință. Îndreptată către familie, vecini, prieteni, cunoscuți, ba chiar și necunoscuți. Către toți cei care mi-au oferit o mână de ajutor, sub orice formă s-ar fi întruchipat ea, mie și alor mei. Vă asigur că fiecare vorbă bună, încurajare, gest frumos, cadou primit, lecție oferită copiilor mei, farfurie de mâncare pusă în fața lor, au fost prețuite, contorizate. Au fost multe. Și date mai departe, după posibilități.
Nu vreau să le divulg sau descriu de teamă ca nu cumva vorbele mele să nu se ridice la nivelul faptelor despre care vorbesc. Dar atâția oameni buni câți am avut alături în anul ăsta nebun, parcă n-au fost niciodată. Și s-a văzut!
2020 a fost al bâjbâielii și al fricii. Dar și anul în care am slăbit, în care am reînceput să mă prețuiesc și să am grijă de mine, în care am primit mult ajutor necondiționat și uneori chiar nesperat, în care am plâns și am țipat de furie și neputință, dar m-am și bucurat, am râs, am dansat. Anul în care nu a plecat nimeni, dar au intrat mulți oameni minunați în viața noastră.
Și cel în care nu am împodobit balcoanele, scara interioară sau intrarea în casă. Dar banda mea de alergare arată fabulos! 🙂