Serile trecute ne reunisem în bucătărie şi vorbeam cu Marele Copil despre chestiuni cotidiene. Alături de noi era tata, care mânca atent la masă. I-am adus aminte că urmează două zile aniversare (îl cheamă Dumitru, iar omul cu doi Sfinţi bugetează dublu) şi am început să ne hlizim de o ştire, ceva care o implica pe Corina Chiriac şi nu ştiu ce făcuse ea la un radio.
-Auzi, tata, febleţea ta, Corina Chiriac!
Mi-a răspuns cu un zâmbet larg, pus acolo pentru cel mare, pe care-l divinizează:
-Da, chiar febleţe!
-Cris, tataia a fost întotdeauna îndrăgostit de ea. Se uita mereu hipnotizat la televizor când apărea, spre disperarea maică-mii care o ura, bineînţeles.
Tata a început să râdă. Chiar aşa era, el era mare fan, mie îmi plăcea o singură melodie de-a ei, iar mama se crispa mereu când o vedea sau o rugam să-mi pună “placa”. (*) Atunci nu înțelegeam nici fascinația lui tata, nici nervii mamei, azi înțeleg că o femeie frumoasă, cu voce senzuală poate genera ceva fenomene meteo într-o familie cu doi copii.
Momente din copilărie pe care le împing în trecut, încercând să mi le amintesc din ce în ce mai rar. Şi nu credeam să-şi mai amintească şi el.
La mulţi ani, tata! Sper să păstrezi cât mai mult în memorie imaginea Corinei Chiriac. Şi să tot văd privirea pe care o ai acum când îmi vezi copiii.
(*) nu, n-am prins patefoanele! 🙂