Zilele acestea văd la şcoala celui mic parinţi cu foi, foiţe, dosare şi, mai ales, cu mutra aceea confuză si traumatizată de om care începe un proiect sisific. Presupun ca au inceput înscrierile la clasa pregătitoare, ceea ce am făcut cu toţii în prag de primăvară.
Ştiu că sunt puțini, dar lor le scriu acum. Pentru că aceeaşi mutră confuză și traumatizată am avut-o la rândul meu, anul trecut. Aceeaşi frică de necunoscut, de ameninţările altora, de experienţele pe care le auzeam și pe care le-am avut ca elev și ca mamă.
Dacă nu este prea târziu, încep cu ceva recomandări despre cum sa alegeţi şcoala:
Este întotdeauna de preferat cea din proximitate. Mulţi copii au dificultăţi în a se trezi şi monta dis de dimineaţă. Ne era tuturor mai uşor la primul şcolar al familiei când ne trezeam cu jumătate de ora înainte de primul clopoţel, faţă de al doilea, la care ceasul sună în creierii nopţii.
Nu căutaţi o învăţătoare care să vă semene, şi aici mă refer evident la mame. Rolul doamnelor nu este acela de a-i îngriji sau răsfăţa, ci de a-i alfabetiza. Din punctul meu de vedere, cea mai importantă calitate a unui cadru didactic este capacitatea de a-i scoate pe copii blând din zona de confort atât când vine vorba despre învăţarea propriu zisă, dar și de formarea de noi abilităţi, chiar şi de modelarea unor trăsături de caracter. Și oricât de blândă ar fi această ieşire, frustrări, supărări, neputinţe tot vor exista.
Alegeţi o şcoală îngrijită şi curată. Asta spune multe despre managementul ei, care se răsfrânge asupra tuturor activităţilor care se petrec acolo.
Cum este aşadar la clasa pregătitoare?
Orice început e greu. Iar un nou adult, cu noi reguli, în viaţa copilului nostru, este cu atât mai dificil. La noi a fost şi mai complicat pentru că odată cu şcoala a venit şi doliul, după o vară deloc uşoară. Tot în septembrie Cezar a început să meargă la antrenamente de fotbal, adică alt mediu nou, alţi adulţi, alte reguli. Nici interacţiunea cu cei de vârsta lor nu este mai facilă în zilele noastre, în fiecare grup apar prea repede conflicte şi scântei. Nu are rost să vă mint, am crezut că o iau razna uneori!
Dar oricât de masochist ar suna, cu cât e mai greu, cu atât devine mai mobilizant. Iar părţile bune au început să se vadă încetul cu încetul.
Cel mai dificil i s-a părut la scris, eu l-am lăsat să o facă după cum a învăţat singur, privind literele din cărţi. Aşezarea în pagină şi lăsatul spaţiilor libere i-au dat cu siguranţă bătăi de cap. Fiecare copil are câte o zonă de disconfort, fie la matematică, fie la sport, engleză sau limba maternă. Vă asigur că trece și asta! 🙂
Ce ajută să fie mai uşor?
În primul rând să lăsăm Doamnele să-şi facă treaba lor şi noi să ne-o facem pe a noastră. Cu alte cuvinte, eu nu mă apuc niciodată să-i predau copilului acasă aşa cum înţeleg că fac alţi părinţi. Vă spun cu toată sinceritatea că nici măcar nu am avut curiozitatea (sau poate curajul) de a vedea programa clasei pregătitoare. Știu deja că ce spune Doamna e literă de lege, așa că ar fi ilegal să încerc să-i iau locul.
Să avem aşteptări ponderate. Este abia primul pas dintre cei mulţi care se vor finaliza cu diplome de studii. Nu se sfârşeste lumea cu evaluările sau concursurile de anul acesta.
Să avem încredere în şcoală, sistem, învăţătoare. Dacă nu, îndreptaţi-vă spre alte opţiuni. Nu faceţi compromisuri! Copiii împrumută emoţiile nostre, chiar şi cele neverbalizate. Vor fi astfel mai anxioşi, conflictuali, confuzi, iar debutul lor şcolar va fi mult mai dificil, traumatizant chiar.
Să înţelegem că uşor în educaţie nu înseamnă neapărat bun. Disconfortul este inerent, dificultăţile asemenea. Dacă sunt prea multe, probabil că nu am nimerit în locul potrivit, dar lipsa lor indică, la rândul ei, că lucrurile nu se îndreaptă în direcţia potrivită.
Să nu luăm personal sugestiile pe care le primim. Suntem tot mai impermeabili la critică, tot mai sensibili şi nu înţelegem că un feedback obiectiv, fie el și inconfortabil, ne ajută să vedem situaţia dintr-o altă perspectivă.
Noi am pornit aşadar pe acest drum plini de frici şi de idei preconcepute. Nu este uşor, dar nici agonizant. Iar ceea ce mă bucură cu adevărat este că văd mulţi şi frumoşi paşi înainte. Aici trebuie să ne fie privirea și speranțele.