Vremea de afară n-a fost prea prielnică zilele astea și s-a cuplat cu niște planete aliniate ca vai de ele. Și de mine. Cu activitățile în aer liber suspendate și absențe motivate la grădiniță, a trebuit să ne umplem timpul de muncă şi de joacă după posibilități.
Săptămâna trecută, proaspăt refăcut după niște febră și o criză de plâns că nu a apucat să-și ia la revedere de la fratele mai mare, cel mic a propus să ne jucăm Baba Non-Oarba.
Sună ciudat? Poate, dar e simplu de explicat: am considerat Baba Oarba un joc cam periculos de jucat în casă. Distanțele mici față de mobilă sau electrocasnice, multitudinea de colțuri, plus cele două pisici care ni se încurcă printre picioare pot dăuna grav sănătății.
Şi pentru că cel mic facuse o pasiune teribila pentru el l-am reinventat, făcându-l să semene cu cel în care număram și ne ascundeam în copilărie. Şi seamănă extrem de mult, doar că la regăsire ne pasăm o jucărie sau tragem cu pistoale de plastic.
Purcedem aşadar la a juca. El numără, eu mă ascund.
Și mă ascund așa cum o face și el uneori: naiv, cu picioarele la vedere, în apropiere, imposibil de ratat. Eram chiar lângă el, sub perdeaua luminată de un soare nefiresc la ceas de seară, așteptând să-i văd reacția.
Mă așteptam să vină râzând, certându-mă că nu m-am străduit suficient, așa cum face deseori. Dar nu, a luat-o diametral opus și s-a prefăcut că mă caută în locuri foarte îndepărtate, declarând teatral:
– Aici în dormitor nu ești, aici în baie nu ești și nici aici în debara!
Exact așa cum fac şi eu când îi vâd picioarele ieșind de sub masă, ori un umăr răsărit brusc lângă canapea.
Nu ştiu dacă nu m-a observat sau pur şi simplu a preluat de la mine stilul de joc. Dacă este prima variantă, nu-i nimic neobişnuit: lipsa de experienţă şi de repere îi determină pe cei mici să nu fie chiar cei mai buni la ascunziş sau căutat.
Dar cred că de data asta a fost a doua variantă şi că a reacţionat aşa cum fac şi eu, a preluat stilul meu de a căuta. Tonul vocii, succesiunea camerelor, relaxarea căutării, toate sunau “a mine”. Şi asta înseamnă că în joacă îi putem învăţa relaxat şi deloc programat, organizat, mult mai mult decât credem noi că este posibil. Adică nu doar cifre, forme sau culori ci şi empatia, pierderea şi câştigul, strategii de abordare a problemelor.
Carevasăzică suntem cu adevărat modele de urmat doar atunci când suntem autentici, când ceea ce facem şi ceea ce spunem în relaţia cu ei sunt sunt într-o corelare perfectă. Exact ca în leadership 🙂
(Poza îmi aparţine şi este chiar din focul jocului.)