Uite un lucru pe care cred că nu-l stie aproape nimeni despre mine: în adolescenţă l-am adorat pe Pete Sampras. Deşi nu pot spune că sunt pasionată de tenis, tipul ăsta m-a făcut să mă uit cu plăcere la multe dintre meciurile lui, iar pe unele chiar să mi le mai amintesc şi azi. Îmi părea foarte raţional şi calculat, dar totodată pasional în jocul lui, o combinaţie atipică şi poate de aceea intrigantă. În plus era frumuşel 🙂
Cu toate acestea, deşi am citit deja cartea autobiografica a lui Agassi, ba chiar şi pe cea a lui Federer, n-am considerat că Sampras ar avea ceva surprinzător de spus. Când zici raţional zici cumva şi plicticos, etichetă cu care tenismenul s-a luptat o buna parte a carierei sale şi în capcana căreia am căzut şi eu.
Totuşi zilele acestea m-am încumetat să citesc şi “Pete Sampras – În mintea unui campion”, scrisă împreună cu jurnalistul american Peter Bodo. Am găsit acolo, ca şi în celelalte, poveşti despre succes, modele câştigătoare de parenting, o reţetă proprie a câştigului, probleme şi metodele de a le surmonta, plus cantități industriale din nelipsitele ingrediente: pasiunea uriașă pentru tenis şi un talent pe măsură.
Pentru prima oară de când tot citesc astfel de cărţi am realizat că aceşti campioni sunt de fapt nişte super-oameni şi că în ciuda curentelor psihologice care spun că am putea fi orice ne dorim, de fapt natura ne limitează atât fizic cât şi psihic accesul la anumite căi. Şi nu pentru a ne sabota, ci pentru a avea fiecare drumul lui. Al omului ăstuia a fost tenisul.
Apoi că una dintre componentele reuşitei, pe care nu am perceput-o niciodată aşa, este preţuirea talentului primit (a Darului, cum îi spune Sampras). Există mulţi oameni dăruiţi şi mulţi care muncesc pentru a-şi atinge acest potenţial. Dar doar cei care şi-l adulează, care cred în el mai presus de orice, reuşesc cu adevărat.
Pete Sampras spune o poveste destul de tehnică despre tenis, de aceea cred că autobiografia lui n-a avut aşa mare succes ca cele ale colegilor de breaslă. Capitolele abundă în detalii despre pregătirea meciurilor şi concursurilor, despre trăirile lui acolo, pe teren. Se straduieşte din răsputeri să ne demonstreze că are o latură umană, încearcă să demonteze speculaţii ale presei, să pară din carne, oase şi suflet.
Realitatea este că reuşeste să-și creioneze un portret similar cu cel de pe teren: un tip care trece cu uşurinţă prin momente dificile, tocmai pentru că îi lipseşte capacitatea atroce de a simţi, dar o are foarte dezvoltată pe cea de a face. Anumite discuţii cu el însuşi sau analize ale sentimentelor avute pe teren, mă fac să mă întreb dacă nu cumva primul lui antrenor, acuzat ulterior de abuz sexual împotriva a cinci copii, n-a avut și o oarecare influenţă nefastă, greu de conștientizat. Cumva Sampras jucătorul a avut întotdeauna ceva de ascuns antrenorului său, adversarilor, presei, ba chiar şi sieşi după cum singur recunoaşte. Dificultăţile de a se arăta vulnerabil chiar şi în cele mai grele momente, care l-au adus în pragul unei prăbușiri psihice, pot fi parte a personalităţii lui puternice sau nişte răspunsuri adaptative la situaţii abuzive.
Oricum, ceea ce ar putea părea un handicap, Sampras a transformat într-un atu. A trăit tenisul după propriile percepte, a muncit, a reuşit.
Ce aş sublinia din cartea lui?
Despre parenting: părinţii lui l-au sprijinit întotdeauna, dar au rămas întotdeauna în umbră, nu au pus presiune, nu s-au implicat în partea de pregătire decât finanţând antrenamentele. Jucătorul are două amintiri pregnante: singura remarcă extrem de critică făcută de tatăl său după un meci şi sunetul pe care îl făcea bancomatul atunci când acesta elibera suma de plată a antrenorului. Ambele l-au motivat pe parcursul timpului.
Despre pregătire: Sampras susţine că a făcut întotdeauna ceea ce a fost corect şi util pe termen lung, nu ceea ce aducea succesul în meciuri punctuale, asemeni multor jucători. Nu a căutat scurtăturile, nici el, dar nici cei care l-au ajutat în devenirea lui.
Despre adevăratele pericole din sport: întreaga industrie se bazează pe a construi şi întreţine rivalităţi. Duşmanii reali sunt totuşi accidentările, uneori provocate chiar de echipamentele oferite de sponsori, presiunea uriaşă din top, acolo unde banii mulţi apasă şi, nu în ultimul rând, propriile fixităţi. Sampras recunoaşte că poate i-ar fi fost mai uşor dacă şi-ar fi schimbat racheta atunci când tenisul a devenit altul şi are numeroase exemple de meciuri în care şi-a îngreunat soarta nerespectând indicaţiile antrenorului.
Despre iubire: când ai bani mulţi şi arăţi bine, poţi avea orice femeie vrei, chiar şi pe cea văzută la televizor într-un film. Printul Harry cred că este, şi el, de acord. Oricum iubirea autentică vindecă, iar Sampras şi-a găsit persoana care a reuşit să-i descopere latura vulnerabilă.
Despre succes: este greu, presupune o tărie mentală de exceptie, nu-i pentru orice fătălău. După cum spuneam Sampras își conștientizează luptele interioare, le descrie dureros de sincer și încearcă de fiecare dată să nu le transforme într-un avantaj al adversarului de pe teren.
Semnalul meu de alarmă: după cum aminteam mai sus, primul antrenor al lui Sampras, care era endocrinolog pediatru şi pasionat de tenis a fost acuzat şi a pledat vinovat, fiind ulterior condamnat, pentru abuz sexual împotriva a cinci pacienţi ai clinicii la care lucra. Jucătorul sustine că nu au existat indicii care să-i sugereze un comportament aberant, deşi îşi aminteşte că în taberele organizate de acesta erau prezenti numai băieţi. Din nefericire în jurul grupurilor de copii gravitează şi astfel de dereglaţi, cazul nefiind singular. Iar ca părinte, gândul ăsta este greu de dus. Mi se pare dificil ca la vârste fragede să-i explici copilului care sunt semnalele de alarmă şi paşii de urmat în astfel de cazuri, pentru că pedofilia este o atrocitate greu de justificat.
Este o carte interesantă, dar greu de simțit tocmai pentru că trebuie să reușești să citești în spatele numeroaselor detalii tehnice despre tenis. Totuși, deși i-am citit cu plăcere autobiografia, cumva fascinația mea pentru jucător a pălit, și nu pentru că a chelit 🙂 Tipul chiar e plictisitor, este doar “băiatul cu tenisul” după cum îi spuneau colegii de liceu.