Veverița cu poftă de alune

A fost odată ca niciodată o veveriță ca toate veverițele: roșcată, cu un pămătuf în loc de coadă, jucăușă și dornică la cățărat.

Părea tot timpul pusă pe șotii, avea prieteni mulți și destoinici, îi plăcea să se distreze și să cunoască noi locuri și experiențe.

Într-una din zile, s-a întâmplat un incident regretabil: veverița noastră a fost călcată pe coada ei stufoasă și roșie de un urs morocănos și puțin cam chior. O durea atât de tare! Și nu știa cum să facă să-și aline suferința. A urcat cu greu în vizuina ei și a luat o alună să ronțăie în timp ce se gândea la soluții. Îi plăceau tare mult semințele de tot soiul și avea provizii prin toată locuința.

Tot ronțăind, a realizat că durerea cozii devenea mai difuză, iar supărarea produsă de ursul care nici măcar scuze nu și-a cerut, era pe trecute. Alunele sunt, pasămite, magice! De bucurie că a găsit leacul minune, a mâncat așa de multe încât era să-și termine proviziile într-o singură seară!

Altă dată, s-a certat cu prietena ei cea mai bună, ciocănitoarea. Credea că din cauza ei nu mai găsește nuci în copacul preferat. Oricât i-a explicat pasărea că preferă afinele, roșcata noastră n-a încetat cu acuzele. Ajunsă acasă a dat iar iama în provizii până aproape de epuizare.

Avea și alte probleme: la școala din pădure nu-i mergea prea bine. Era mereu certată că nu se concentrează și nu răspunde corect. Se chinuia cu proiectele pe care le avea de făcut acasă, iar timp pentru prieteni nu prea mai rămânea. Și ronțăia, ronțăia, ronțăia.

Uite așa, dintr-o zgâtie suplă și agilă, roșcata noastră s-a rotunjit simțitor. Îi era tot mai greu să coboare din vizuină. Nu-i vorbă, că nici urcatul nu-i era mai confortabil! Singurele care o ajutau să se înveselească erau alunele. Și nucile. Castanele. Și ghindele.

Doar că pe măsură ce se îngrășa, în era tot mai greu să-și facă provizii. Și foamea o enerva! Nici prietenii nu o mai vizitau, pentru că devenise arțăgoasă și tot ce își dorea era să mănânce. Nu mai avea chef de întreceri prin copaci, nici de a descoperi locuri noi. Totul era despre stomac.

Din ce ronțăia, devenea așadar mai singură, mai tristă, mai rotundă și mai plictisită. Picioarele o dureau ori de câte ori încerca să se deplaseze, iar dorul de prieteni nu mai trecea nici cu cea mai grăsană castană!

Văzând cât de chinuitoare a devenit viața ei, a decis să se oprească din mâncat. Știa că nu va fi ușor! Ce să facă în tot acel timp? Cu ce să înlocuiască magia? Dar nici așa nu mai putea continua.

Și-a aruncat așadar castronul din față, ieșind la o plimbare. A salutat, bucuroasă, vecinii, a ascultat trilurile suratelor cu aripi, și-a încălzit coada la soare. A vizitat copaci noi, a cunoscut animale pe care nu le știa.

S-a întâlnit chiar și cu ursul cel morocănos, care i-a explicat că fusese pișcat de o albină în momentul regretabilului accident. Era orb de durere! Au făcut pace, iar neatentul a promis drept cadou de împăcare niște fructe de pădure suculente și pline de vitamine.

Apoi, și-a vizitat prietena Ciocănitoare, cerându-i scuze pentru nefondatele acuze. Au povestit, au ascultat, au plănuit.

Uite așa, timpul trecea, iar veverița reușea să mănânce mai puțin, întorcându-se spre alte lucruri care îi plăceau. Ba chiar a făcut un grup de suport împreună cu o vulpoaică la fel de pofticioasă și un cerb obez din motive medicale. Împreună au reușit să găsească soluții alimentare mai sănătoase, dar totodată mai sățioase.

Și la școală lucrurile păreau să se îndrepte. Veverița a căpătat o nouă prietenă, Căprioara, care a ajutat-o cu proiectele cele grele. Notele au început să crească, laudele să sosească.

Încet-încet, pofticioasa noastră a înțeles că magia ronțăielii a fost, de fapt, un soi de blestem. Că viața e compusă din experiențe diverse și multe, unele care se lasă cu supărări, altele cu zâmbete. Dar toate trebuie acceptate și trăite așa cum sunt, nu anesteziate cu alune.

Acum este exact așa cum o știam cu toții: roșcată, cu un pămătuf de coadă, jucăușă și pusă pe cățărat!

Iar eu am încălecat pe vestita mea șa, și v-am spus povestea așa! Copii mari și mici, v-a plăcut povestea mea?