Mă uit la copiii mei cei obligați să stea în casă și mă gândesc că nu există pedeapsă mai mare pentru ei. Celui mic îi lipsește rigoarea programului și antrenamentele care-i mai potoleau din imensa energie. Celui mare îi lipsesc prietenii, socializarea, munca.
Sunt ca niște lei în cușcă, gata oricând să sară la beregata cui le intră în spațiul personal. Și asta deși încă pot ieși în curte, au console de tot soiul, filme, jocuri, cărți, activități.
Mie, pe de altă parte, nu îmi este deloc greu. Am realizat că cel mai tare mă obosea și enerva timpul mort petrecut pe drumuri, deloc puțin. Și faptul că trebuia să gestionez logistica în două locații. Așa, cu o singură bucătărie și cel puțin 3-4 ore câștigate zilnic, lucrurile îmi par mult mai simple.
Dar dincolo de asta, mi-am amintit de copilăria mea, în care nu aveam televizor (adică aveam, dar era degeaba), console, jocuri, jucării, activități structurate de adulții din viața mea. Vacanțele erau doar cu ceva cărți și mult timp liber. Și prietenii sau rudele, asta dacă rămânea cineva nedus la alți bunici sau se nimerea vreunul simultan cu tine în satul pe care-l vizitai.
Probabil jumătate din timp mi-l petreceam singură. Citind sau inventându-mi de lucru. Plictisindu-mă și făcând față propriilor gânduri. Iar mama făcea exact ce fac eu acum. Gătea, spăla, strângea prin casă, punea masa, ne întreba de sănătate.
Crize? Erau destule. Și epidemii, am crescut practic într-o grădiniță și când apărea tifonul înmuiat cu clor pe clanță și prosopul ud pe care ne ștergeam picioarele la intrare știam că e groasă.
Este clar că zilele acestea tot ce spunem are un potențial exploziv. Dar mă gândesc că, pe de o parte am fost norocoși că o vreme am fost păziți de astfel de situații, iar pe de alta era firesc să mai apară câte una. Care să ne reamintească, așa cum s-a întâmplat cu toate generațiile de până acum, că binele nu ne este garantat și că oricând lumea noastră se poate zgudui cumva. Prăbuși. Reconstrui pe alte premise.
Trebuie, deci, să ne obișnuim să trăim și cu noi, cu gândurile noastre, cu panica, cu dificultățile. Să găsim resurse fizice și psihice pentru a le surmonta. Să supraviețuim.
Putere, deci! Și sunt mereu aici dacă aveți nevoie de ceva.