De ce se enervează părinții la teme?
Sigur vă este cunoscută scena: o problemă de matematică încurcăreață, un copil confuz și un părinte agasat stând la aceeași masă. Rând pe rând vor ieși scântei, lacrimi, vorbe grele, pagini rupte din caiet.
De ce nu putem fi calmi atunci când ne ajutăm copiii cu neputințele școlare?
Pentru ca ne bântuie propriile noastre vechi imposibilități. Educația din vremurile acelea era o traumă continuă, cu prea multe conținuturi, deseori aberante și cu profesori deconectați emoțional, unii până spre patologic.
Apoi modelul parental pe care îl urmăm acum era același atunci: adulți obosiți, stresați, încurcați de propriile probleme cotidiene, mult mai dificile, nevoiți să redevină copiii puși în încurcătură de o chichiță aritmetică.
De aceea ne pierdem cumpătul: pentru că nu am avut modele care să-l fi ținut sau măcar să-l fi căutat în mod eficient. Pentru că deseori nu ne ies nici nouă rezolvările și e greu să recunoaștem asta. Pentru că nu ne-au plăcut temele niciodată și nu putem recunoaște asta. Pentru că ni se pare că ne învârtim în același cerc vicios al educației, fără a reuși să trecem la nivelul următor.
De ce se enervează părinții din cauza greșelilor?
Alt scenariu, același final: copilul apare cu o notă proastă acasă, părintele devine foc și pară. “Nu ești în stare!”, ” O să ajungi la coada vacii!”, “Pierzi vremea cu prostii!”, “Costel de ce poate?”, “Nu mai pupi telefon o săptămână!”.
Acum că primim notificări în timp real pe telefon de la catalogul virtual, situația devine și mai spinoasă, pentru că avem suficient timp de încărcat și rafinat un număr infinit de discursuri moralizatoare.
De ce ne enervăm în loc să vedem erorile ca pe niște oportunități de învățare? Mai ales că știm ce impact insignifiant în destinul fiecăruia are o notă de 5 la Biologie din modulul trei al clasei a șasea?
Pentru că așa reacționau și părinții noștri. Apoi de frica, chiar groaza propriilor noastre erori parentale, într-o lume în care ni se propovăduiește intensiv că avem nevoie de trei facultăți, minim 1000 de ore de terapie și 10 cărți de parenting citite ca să creștem un copil în rând cu ceilalți.
Pentru că luăm prea în serios fiecare pas făcut, uitând că drumul e lung și e firesc să te împiedici, să obosești, să mai pierzi busola.
Și pentru că nu înțelegem că fără încercare și eroare nu există învățare.
De ce nu încurajam inițiativa?
Nu știu dacă ați observat, dar deseori părinții sunt cei mai mari dușmani ai viselor copiilor.
Pe lângă faptul că transmitem din generație în generație mentalități păguboase și traume nevindecate, deseori ne împotrivim cu tărie obiectivelor copiilor noștri fără ca nici măcar să conștientizăm de ce.
Pe de o parte este firesc să credem că ceea ce ne-a asigurat nouă supraviețuirea îi va ajuta și pe ei să o facă. Deci orice abatere de la scenariul propus de noi pentru urmașii noștri să fie văzută ca un risc major.
Pe de alta, poate că această contragreutate pe care le-o punem este menită să-i convingă pe ai noștri că au pornit-o (sau nu) pe drumul dorit.
Răspunsul comun la toate “de ce-urile” parentale este, așadar, frica.
A crește un copil în zilele noastre nu mai înseamnă doar a perpetua specia și așa prea populată. Ci devine o misiune sacră, plină de reguli scrise și nescrise, în care rolul părinților pare a fi divin.
Și știm cu toții că nu suntem din material ceresc, fără de cusur, ci doar oameni, cu bune și rele.