- 28/12/2019
Tocmai ce a trecut primul Crăciun în care nu am cumpărat brad, pentru că a apărut ca prin minune. Primul îl care am crezut că ne mutăm, nu primim cadouri, judecând după volumul pachetelor. Primul în care am renunțat la a găti un fel de mâncare în speranța că-mi va fi mai ușor în campionatul de gătit. Și da, chiar a fost, este primul de când sunt mamă care m-a prins cu unghiile frumos colorate. Minunea a durat puțin din cauza unui accident casnic, dar tot se pune.
Și primul fără tata. Fără să-i pun cadou sub brad și să-l văd pe unul dintre băieți mergând bucuros și emoționat să-i anunțe venirea Moșului. Nu cred că au fost multe în care să nu-l am aproape. Îmi amintesc doar unul, trist și el, petrecut în Olanda.
În 2017 i-am luat o pijama roșie cu reni. Tot anul următor m-am străduit să-i explic că este a lui – avea convingerea fermă că trebuie dusă altcuiva. Pentru că dorința lui de a o livra devenea uneori obsesivă și periculoasă, am ascuns-o la un moment dat.
Crăciunul trecut a fost absent și îngândurat de cine știe ce alte supărări procesate anapoda, dar fizic a stat cu noi la masă și chiar a încercat printr-o sforțare dătătoare de optimism să mă ajute cu vasele.
Pentru că așa era tata. Chiar și bolnav își dorea să ajute, să fie util, să facă ceva, să nu stea.
Mă uit la curtea plină de frunze uscate și mă gândesc la el. Nu-și mai cunoștea pijamaua sau comesenii, dar curtea era mereu lună. Ce-i drept îi plăcea să grădinărească, îl relaxa, îi aducea confort. N-a uitat până în ultima clipă să o facă.
După masa copioasă de miercuri m-am uitat și la maldărele de vase din bucătărie. Nu existau în alți ani, eu puneam pe o parte, el strângea și spăla pe alta. Și detesta sincer activitatea asta! Chiar își amintea de o glumă pe care o făceau unui coleg de serviciu: atunci când trăgeau la sorți cine strânge masa și curăță vesela, trișau cu acceptul soției sale, colegă și ea, astfel încât întotdeauna acesta alegea bățul scurt. De fapt toate erau așa.
Zicea că așa se întoarce soarta. Un soi de karma târzie a glumelor din tinerețe.
Eu știu că sunt norocoasă. Dacă mă îmbolnăvesc găsesc întotdeauna o ușă deschisă. Dacă am nevoie de bani, apare cineva să mi-i împrumute. Am primit ajutor de la oameni minunați în momente foarte grele. Nu sunt nerecunoscătoare, din contră îmi amintesc și prețuiesc fiecare mână întinsă.
Dar Crăciunul ăsta nu am putut să nu mă întreb: cine mai spală pentru mine vasele benevol, necondiționat, deși urăște din tot sufletul să facă asta?
Cel mai probabil nimeni. Bine am venit în viața de adult!