Când sunt cu cel mic, despărțirea de orice parc/ loc de joacă/ grup de copii reprezintă piatră de încercare pentru nervii mei și așa prea stimulați. Se lasă întotdeauna cu amânări, tergiversări, discuții prelungi, negocieri dure.
Zilele trecute ne-a ieșit așa:
– Cezar, au trecut minutele, trebuie să mergem!
– Nu!
– Te rog să mergem!
– Nu!
– Te implor să mergem!
– Nu!
– Te conjur să mergem!
– Nu!
– Te oblig să mergem!
– Nu!
– Te leg și mergem!
– Bine, bine, mama, mergem…
Am apreciat că s-a abținut de la constatarea lipsei obiectului delict, continuând cu: “Nu – oricum nu ai cu ce!”, dându-se astfel dus. Dar marele câștig e altul: așa o dinamică de sinonime, cum aș mai putea exersa?!?
Tot zilele trecute, înainte să plec spre ședința cu părinții de la grădiniță îmi spune:
– O să-mi fie dor de tine!
– Hai, Cezar, că doar nu plec peste mări și țări!
L-a distrat așa de tare replica mea încât a propus să o transformăm în joc: el spune că-i este dor, iar eu trebuie să dau de fiecare dată un alt răspuns. În cele 10 minute scurse până la despărțire am avut multe replici de dat… Nu plec să cuceresc Chomolungma, nici la Cucuieții din Deal, nu plec în croazieră pe Mediterana și nici în expediție în Antartica, nu merg în safari prin Zanzibar și nici pe Marte ca Smiley. Cuca Măcăii, locul unde se agață harta în cui, Luna și Noua Zeelandă nu au fost nici ele ignorate.
A fost amuzant pentru el și surprinzător pentru mine să văd că găsesc atâtea răspunsuri noi. Copiii spun lucruri trăznite, dar nici mamele nu se lasă mai prejos.
Sunt în formă așadar. Paralelipipedică, cu unele unghiuri ușor obtuze, dar simetrică și recognoscibilă 🙂
Compoziția fotografică îmi aparține. Geniul creativ mă bântuie orice aș face.