Că tot am baia blocată de haine murdare și accesul prin casă îngreunat de valize goale, pare a fi cel mai bun moment să scriu! 🙂
Întrucât anul trecut am dezvoltat cu toții o dependență față de borșul lipovenesc de la Gura Portiței ne-am întors și anul acesta cu mic, cu mare și chef de relaxare în locul în care Delta Dunării stă față în față cu Marea Neagră.
Așteptările privitoare la sejur au fost ponderate de prognoza meteo care ne-a amenințat cu ploi torențiale și vijelii. Motiv pentru care bagajele au fost pline de cizme de cauciuc, pelerine de ploaie, bluze fleece și sticle de vin.
Ce să vă zic? De data asta n-a fost deloc bine și chiar nu putem da vina pe vreme!
Care au fost primele semne că ceva s-a schimbat și nu în bine?
– șoc și groază: lipsea tocmai vedeta meniului, borșul lipovenesc!
– în cameră ne aștepta un puternic miros de naftalină, moartea moliilor și a pasiunii;
– de la recepție ni s-au dat niște carduri cu care să achităm mesele, știu de pe la reuniunile câmpenești bucureștene că dacă treaba asta este implementată prost, riști să-ți pierzi la fiecare plată zenul. Well…
Au existat totuși și îmbunătățiri:
1. Sistemul de transport, adică vaporașul vintage în care ne-a bătut serios vântul data trecută a fost înlocuit de bărci mai mici și mai rapide. Totuși drumul la dus a fost o babilonie de oameni și bagaje, care conjugată cu niște valuri săltărețe mi-au cam pus migrena pe poziții.
2. Au dispărut alarmele de incendiu, cel puțin în camerele pe care le-am ocupat noi.
Ce a rămas?
Aceleași condiții fruste de cazare pe care le înțeleg – specificul locului și faptul că sezonul este scurt nu prea îmbie la investiții majore.
Dezamăgirea majoră a fost totuși în farfurii.
Înțeleg că spre deosebire de anul trecut restaurantul a fost preluat de cei care administrează și spațiile de cazare, dar dacă accept o pernă mirosind a naftalină, nu o voi face niciodată cu un orez acriu.
Personalul este cules din satele apropiate și pare instruit în maxim 5 minute, mâncarea a fost întotdeauna rece, iar lipsa de gust absolut surprinzătoare.
Bomboana pe colivă este, după cum mă așteptam, sistemul cu cardurile, încă necunoscut personalului și prost implementat, cel puțin în partea de meniu a la carte. Nu știai niciodată soldul, fiind mulți la masă se bulibășeau, a fost enervant și inutil.
Că tot a venit vorba despre chestii inutile, amintesc aici și superbele brățări verde-fosforescent al cărui rost încă nu l-am aflat, deși le-am purtat cuminte în ambele vizite.
Altminteri locurile sunt frumoase, așa cum mi le aminteam, deși mâna omului începe să construiască pe plajă niște umbrare cam chicioase, iar lampadarele vechi care se încadrau în peisaj au fost înlocuite cu unele alese parcă de Primăria de sector.
(În prim-plan este Marcel, cu care faceți cunoștință în paragraful următor, iar în cel secund umbrarele care, deși fotogenice, nu prea cadrează cu decorul).
Anul ăsta ne-am făcut și prieteni necuvântători: Marcel, câinele care pare a fi pretutindeni (încă mai cred că sunt mai mulți Marcei de fapt), o mâță care intuia talentul la pescuit și apărea din neant să cerșească și mulți șerpi de apă.
Mă simt nevoită să declar ferm că nu m-aș mai întoarce curând, simt că lucrurile se vor înrăutăți și nu pentru că oamenii nu au intenții bune, ci pentru că încearcă, asemeni majorității furnizorilor se servicii turistice de la noi, să facă bani cu investiții minime și fără know-how. Când ai sezon scurt, turiști eterogeni și o natură care-ți pune la încercare constant resursele, trebuie să fii foarte deștept pentru a fi profitabil. Iar deșteptăciune unei afaceri stă în oamenii cheie pe care îi are. Mâncarea proastă la prețuri prohibitive nu se chemă că este o mișcare prea inteligentă.
Acestea fiind zise, dacă știți pe unde se mănâncă un borș lipovenesc bun, să-mi spuneți și mie. Nu mă grăbesc cu bagajele.