Patru culori cunosc pe lume

Așa cum vă spuneam, în zilele acestea pandemice traficul blogului a crescut simțitor, dar nu pentru că scriu deștept și frumos cu și despre toate subiectele zilei, ci datorită poveștilor spuse copilului mic la cerere. Nu m-aș fi așteptat ca tocmai improvizațiile mele de seară să intre în trend, dar mă bucură că se întâmplă așa.

Am deci un motiv întemeiat să las aici operele necizelate, pentru că mă ajută să le recitesc la nevoie. Se pare că și pe alții.

Serile trecute am avut de spus o poveste despre o lume în care existau doar patru (non) culori: alb, negru, albastru închis și auriu. Încerc să nu psihanalizez prea tare alegerile copilului! 🙂 A ieșit o variațiune a “Culorilor pierdute“, și nu prea!

Carevasăzică a fost odată ca niciodată o țară în care existau doar patru culori: alb, negru, albastru închis și auriu. Nu se știe ce se întâmplase acolo, cert este că toți copacii aveau frunzele bleumarin sau galben sidefat, cerul era în alb și negru, casele oamenilor la fel. Era destul de tristă lumea lor, dar se obișnuiseră așa.

Într-una din zile, a poposit pe acolo o fată tânără, frumoasă și cam copleșită de ciudățenia locurilor. Nu se știe de unde venea, dar pentru că școlii din localitate îi lipsea o învățătoare, iar personalitatea blândă și răbdătoare a fetei o recomanda, oamenii i-au dat o căsuță și au angajat-o să aibă grijă de copii.

Fetei noastre îi plăcea mult la școală. Avea elevi curioși, activi și deștepți. Oamenii locului păreau blânzi și de ajutor. Avea un acoperiș deasupra capului și mâncare atât cât îi trebuia. Dar îi lipseau culorile. Tot mai mult și tot mai tare!

De dor, a început să le spună copiilor povești din lumea în care se născuse. Cu flori frumos mirositoare și multicolore, cu fluturi, cu haine imprimate vioi și lăzi de jucării ca niște curcubeie.

Copiii, fermecați de povestiri, au mers acasă și le-au spus, la rândul lor, părinților. Doar că aceștia n-au fost prea încântați să audă despre trăznăile de la școală. “În loc să facă matematică sau istorie, învățătoarea trăznită spune lucruri trăznite despre locuri și mai trăznite!” Deja se punea la cale un comitet care să o înlăture din funcție.

Fata noastră era tot mai tristă. Mergea la școală cu tot mai puțină plăcere. Copiii, încurajați de atitudinea părinților, deveneau tot mai greu de stăpânit și învățat.

Când deja comitetul de înlăturare a devenit o certitudine cu ordine de zi și președinte, în locurile acelea era o zi întunecată și ploioasă. Albul locurilor părea murdar, albastrul închis se confunda cu negrul, iar auriul se transforma într-un căcăniu total neatrăgător. Atmosfera mohorâtă devenise soră cu starea de spirit a oamenilor. Iar capul învățătoarei stătea să cadă, metaforic vorbind.

Atunci când părinții reclamagii au intrat în clasă, tocmai ce se vorbea despre ploaie și curcubeu. Știți voi, fenomenul acela optic care se datorează refracției, reflexiei totale și dispersiei luminii solare în picăturile de apă din atmosferă și care are aspectul unui imens arc multicolor dispersat pe cer. Toți membrii comitetului râdeau pe sub mustață de “invenția” cadrului didactic, considerând tot mai justificat demersul lor.

Dar, așa cum se întâmplă în povești și în aceasta apare ceva nemaiîntâlnit: în lumea formată din doar patru culori, soarele a ieșit dintre nori, iar pe cer a apărut un minunat curcubeu!

Vă închipuiți mirarea adulților care credeau că e o doar trăznaie din imaginația învățătoarei? Realizați încântarea copiilor care chiuiau de bucurie la vederea atâtor culori?

Vă dați seama de bucuria fetei, care, în sfârșit, a revăzut culorile atât de dragi ei?

Mă veți intreba ce s-a întâmplat în continuare. Copilul mic spera ca toate culorile să se fi așternut peste lumea din povestea mea. Dar nu, copacii au rămas bleumarin sau galben sidefat, cerul în alb și negru, iar casele oamenilor la fel. Doar că acum toți locuitorii, tineri sau bătrâni, optimiști sau pesimiști, femei, copii sau bărbați, speră ca după fiecare ploaie, să revadă curcubeul!