Ştirea zilelor trecute, care mă bântuie şi astăzi, este aceea că un cuplu monden, Dana Nălbaru şi Dragoş Bucur au ales sistemul homeschooling, renunţând astfel la a-şi mai trimite fetiţa la şcoală.
Anunţul mi s-a părut oarecum surprinzător, nu pentru că au ales altă cale, ci pentru că păreau un cuplu discret şi nu am înţeles de ce au vrut să creeze tocmai această vâlvă. Apoi am realizat că sunt persoane publice şi, în cazul lor, unde nu este vâlvă, nu este nici atenţia publicului şi unde nu e atenţie, nici banii nu prea curg. Iar partea cu vaccinarea era deja adjudecată 🙂
Ce mi-a plăcut?
Modul în care au povestit experienţa lor. Drăguţ, interesant, pe alocuri chiar tentant.
Ce nu mi-a plăcut?
Modul în care au povestit experienţa lor. Drăguţ, interesant, pe alocuri chiar tentant. Ca persoană publică, ai o responsabilitate suplimentară atunci când îţi anunţi deciziile, pentru că oamenii iau cam ad litteram ceea ce spui. Povestind idilic noul program al copilului, cei care citesc ar putea înţelege că e simplu să ne ţinem copiii acasă şi să-i şcolim cu forţe proprii. În realitate costurile de timp, energie şi bani nu sunt accesibile oricui.
De asemenea, mi s-a părut ipocrit de convenabil momentul ales. Al treilea an de şcoală este cel în care alfabetizarea a fost deja făcută, au fost puse bazele unui stil de a învăţa, a fost prinsă ideea de grup social, de autoritate formală (cea a învăţătoarei) şi o oarecare disciplină necesară ulterior oricărui domeniu de activitate. Jos pălăria în faţa celui care reuşeşte să facă asta 100% acasă, fără unul-doi ani de muncă titanică la catedră!
Ce învăţaminte tragem?
Din toată mediatizarea asta există două semnale de alarmă, unul tras învăţământului de stat, care e reformat anual şi rămâne cam cum îl stim şi celălalt împotriva celui privat, care nu reuseşte să-şi creeze o identitate proprie şi rămâne doar o alternativă mai cool şi mai scumpă a şcolilor publice, un epigon în haine mai strălucitoare.
Oricum, nici şcoala de acasă nu este o opţiune lipsită de riscuri. Cea mai mare problemă este aceea în postură dublă de manageri ai educaţiei copilului nostru şi părinţi, nu avem critici exteriori. Noi putem recunoaşte greşelile şcolii, profesorilor şi putem regla efectele în timp real. Când însă şutăm şi apăram simultan, putem ajunge prea departe cu erorile făcute. Faptul că există niste cursuri online sau fizice, făcute disparat şi independent, nu se pune. Arbitrul virtual sau cel care vede doar o parte mică din educaţia copilului nostru, nu pot surprinde problemele sistemice.
Ca om care şi-a pierdut nişte nopţi (*) învăţând despre educaţie, învăţământ, şcoală, copii, vă zic că important nu este să găsim sistemul perfect, pentru că el nu există. Este esenţial să găsim unul care să nu ne scoată din minţi 🙂 Apoi, prin modul în care valorizăm experienţele şcolare ale copiilor noştri sau pe cele de învăţare în general, să le transformăm în ceva util. Noi suntem cei care dăm coordonatele a ceea ce denumim popular “şcoala vieţii”. Şi mi-e greu să cred că le putem face bine pe amândouă.
Rămân aşadar la părerea că dacă şcoala românească ar găsi o metodă să îi scape de temele în exces, copiii noştri ar putea să-şi urmeze pasiunile, să înveţe scenografie, programare, pian sau fotbal şi să se bucure de copilărie, mergând zilnic în banca, deloc virtuală, de la şcoală. Până atunci însă, este posibil ca recenta inflamare de opinie publică, să dea idei şi altora.
(*) Declar public că le-am pierdut degeaba, toate deciziile care se iau la nivel înalt în învăţământul românesc îmi demonstrează că teoria şi studiile sunt inutile, voinţa politică ţinând loc pe plaiurile mioritice de orice ştiinţă.