
Viața mea a fost foarte simplă până am avut primul copil. Cu o încredere atroce în forțele proprii, un optimism debordant și un curaj uriaș, dătător de certitudini, am crezut că pot muta munții din loc. Ba chiar consider că am făcut-o!
Odată cu primul cap mare și blond care m-a privit cu ochi tumefiați, au apărut fricile, îndoielile, neputințele. Fiecare zi, fiecare pas, fiecare impediment au început să mă țină în alertă. Să fiu într-o continuă căutare de răspunsuri, trează, să îmi demontez îndoielile și să îmi adun continuu curaj de prin buzunarele dosite ale existenței mele.
A fi mamă este o pendulare continuă între agonie și extaz. Nu există liniște, punct de echilibru. Fie te bucuri de realizări pe care nu le-ai văzut venind, fie te temi de frici de care nu ai știut că există, fie speri că dincolo de dificultățile cotidiene stă echilibrul. Care este tangibil: poți oricând să-l accesezi, dar mai ai de căutat un fes pierdut, o pereche de șosete care nu strâng și un stilou care nu curge.
Părințeala este, după cum spune o cântăreață dragă mie, o traumă frumoasă. O experiență care doare, te seacă de energie, te duce pe culmi ale disperării, dar pe care o aștepți, o îmbrățișezi, o prețuiești mai mult ca pe orice.
În mintea unei mame nu este niciodată astâmpăr. Iar apropierea sărbătorilor face adesea ca haosul să ne bubuie mințile într-un mod care poate scăpa controlului. Toate așteptările, energia care mocnește și stă să erupă a copiilor, toată oboseala și dezamăgirile lor, toate interdicțiile pe care sunt nevoiți să le respecte zi de zi generează un zgomot infernal! Dar este deja o coloană sonoră permanentă, o dependență.
Și sper să nu se facă niciodată liniște.