Noi, femeile, purtăm de când ne ştim vinovăţiile tuturor relelor întâmplate în lume. Războiul troian? Elena. Izgonirea din Rai? Eva. Cauzele problemelor psihice în interpretarea lui Freud? Mama lor. Cauzele problemelor în cuplu? Soacra lor.
Dacă un bărbat are succes – meritul lui! Dacă a clacat profesional, este de vina femeia. A înşelat? Tot nevasta, a făcut ea ceva, poate s-a purtat urât. Copilul este prost crescut? Păi da, mă-sa e de vina că nu-l educă.
Ieri am cunoscut absolutul vinovăţiei feminine moderne, citind pe diagonală un articol dintr-un site obscur (mulţumesc Facebook!) în care un profesor de matematică şi antrenor de olimpici zicea că la naştere toţi copiii se nasc genii, dar stresul şi alegerile nefericite mamei îi transformă apoi în persoane mediocre din punct de vedere intelectual. Cu alte cuvinte, din cauza noastră lumea este plină de oameni obişnuiţi şi nu geniali!
Acum n-o mai iau pe firul istoriei, ce-a fost, a fost, suntem vinovate de multe, dar vreau să lămuresc problema cu geniile pierdute pe cale maternală, pentru că m-am simţit lezată. (*)
Eu nu mă pricep la matematică, dar am mai citit puţină psihologie şi ştiu că până acum, în ciuda cercetărilor susţinute, nu se ştie încă din punct de vedere cognitiv cât este genetică, adică parte stabilă, născută şi cât este educţie, stimulare. Şi nu doar cognitiv. De exemplu, talentul muzical este născut la unii, dar cât din reuşita lor ulterioară este moştenit de la părinţi şi cât este efort propriu sau influenţa mediului în care trăiesc?
Nu avem aşadar cum măsura genialitatea intrauterină sau nou-născută a unui individ. Aşa cum profesorul acela zice că ne naştem genii, dar ne strică mamele, un altul poate susţine că, de fapt, ne naştem idioţi şi ne repară mamele. (**) Iar realitatea variază undeva între cele două extreme.
Există copii care, în ciuda mediului social si familial extrem de frust caruia aparţin, rămân totuşi genii doar cu ceva intervenţie şcolară (sunt descoperiţi de un profesor pasionat care lucrează cu ei la nivelul optim). Iată că geniul are o componentă născută care chiar rămâne imobilă, indiferent de cât se chinuie mama să-l strice.
Este dovedit că lipsa afectivităţii creează întârziere în dezvoltarea cognitivă, recuperabilă în măsură mai mare sau mai mică. A se vedea cazul copiilor crescuţi în instituţii sociale care învaţă cu dificultate limbajul sau au greutăţi în a memora şi a face conexiuni logice între concepte, dar care integraţi în familii adoptive îşi accelerează ritmul de învăţare. Dar nimeni nu poate dovedi că iniţial coeficientul lor de inteligenţă concura cu cel al lui Einstein.
Apoi aş mai avea o surpriză pentru domnul în cauză şi pentru toate nurorile din lume! Rolul fundamental al tatălui în educaţia copilului este dovedit ştiinţific. Şi empiric. Mulţi dintre soţii dificili de azi nu sunt aşa (numai) din cauza infamei soacre, ci şi a modului în care tatăl lor s-a implicat (sau nu) în viaţa de familie, în educaţia copiilor, în chestiuni administrative sau gospodăreşti.
În plus, un bărbat alcoolic, fumător, dependent de droguri poate da moştenire urmasilor săi un material genetic compromis care, fie vorba între noi, nu prea lasă loc de geniu. Iată deci că bărbaţii nu pot fi absolviţi de vină.
Oricum, ca să termin cu argumentele, ce am face cu atâtea genii? Vă închipuiţi cum ar arăta o lume în care marea majoritate ar avea ceva cu adevarat special de zis, făcut sau demonstrat? Ar fi obositor, ciudat, haotic, nefuncţional. Există un motiv pentru care creaţia înseamnă diversitate: nevoia de a vedea, simţi, gândi, trăi diferit.
Dacă tot nu putem fi o lume de genii, unul dintre progresele esenţiale ale civilizaţiei ar consta în responsabilizarea corectă şi echilibrată a tuturor actorilor sociali. Este comod să dai vina doar pe femei, dar nu aşa progresăm. Devenirea unui copil este un proces lung, laborios şi imposibil de pus în ecuaţii matematice. Nu ştim cât şi cui se datorează, dar ştim că şi genetica (asta însemnând mama, tata plus moşii şi stramoşii lor), şi mediul familial (asta însemnând calitatea relaţiilor dintre membri), şi cel şcolar sau social, şi voinţa, motivaţia, ambiţia copilului au individual şi împreună rolul lor.
În încheiere adaug doar că eu am văzut copii supradotaţi (unul chiar într-o umilă şcoală de la ţară) şi ştiu că geniul nu e oricum ceva simplu de purtat, dezirabil. Poate că preocuparea mamelor ar trebui să fie aceea de a creşte oameni mari, nu doar coeficiente de inteligenţă.
(*) Nu tocmai, dar trebuie să am si eu subiecte de pus aici.
(**) Este o discuţie veche de când educaţia: au existat întotdeauna cei care au susţinut omul se naşte o “tabula rasa”, adică o tablă goală care îşi aşteaptă scrisul şi cei care credeau contrariul, că ne naştem ca maşinile full option şi că educaţia înseamnă doar a transforma potenţialul dat în realitate.