Urmăresc știrile internaționale ca și pe cele interne: cu aceeași frecvență și intensitate. Tragedii, jocuri politice murdare, partizanate mai mult sau mai puțin asumate sunt peste tot în lume. Însă nu cred că există vreo țară în care să existe atâtea evenimente dramatice, absurde și ușor de contracarat ca în România.
Fără să mă mai documentez și bazându-mă doar pe memoria mea recentă, avem prea multe victime arse în circumstanțe tragice și colective. Oameni pierduți în munți, care au supraviețuit unui accident aviatic, murind înghețați. O altă nenorocire similară petrecută pe apă soldată cu victime omenești pentru că barca salvatoare nu a putut fi pusă în funcțiune.
Și mulți eroi. Oameni care au murit sau suferă îngrozitor pentru că au încercat să-și salveze semenii din tragediile absurde. A căror glorie durează atât cât țin titlurile de ziare. Apoi se luptă pentru drepturile și leacul invalidităților căpătate până la disperare. Sau care sunt comemorați doar de către cei puțini și dragi.
Care sunt, și rămân din păcate, în primul rând victime.
Nu doar că nu învățăm nimic din lecțiile trecutului, dar reușim întotdeauna să ridicăm absurdul situațiilor la un nivel greu de explicat. Au ars niște bebeluși în spital din cauza unor circuite electrice puse alandala? Păi de ce nu și pacienți de la ATI?
Oamenii politici dau vina unii pe alții. Ziarele pe corupție. Oamenii de rând pe soartă. Eu pe lipsa de educație și responsabilitate. Adică prostie.
Din păcate singura rezolvare am găsit-o deja cu toții: desensibilizarea. Nu ne mai atinge nimic. Nu mai simțim decât mila victimelor și a familiilor. Nu ne mai miră nimic. Nu ne mai înspăimântă. Este o soluție disfuncțională și tristă, dar și singura să rezistăm întregi cu capul într-o lume defectă în care viața ne este pusă în pericol în cele mai neprevăzute și stupide moduri.
Ne-am obișnuit așadar cu răul, devenind astfel proprii noștri călăi. Iar cei care încă nu au făcut-o devin eroi. Și apoi victime.