Nu cred că e recruiter care să nu se fi plâns măcar în faţa oglinzii din baie de atitudinea pe care o au candidaţii din proiectele de recrutare şi selecţie. Şi nu este căutător de job care să nu fi zis măcar în bărbie de mama, tata şi străbunii celor care îi invită (sau nu) la interviuri.
Ca de obicei, au dreptate şi unii, şi alţii. Ambele baricade sunt prinse în mrejele propriilor interese şi atunci când fiecare vrea doar să câştige, unul clar va fi perdant. Ceea ce în relaţiile de muncă devine păgubos nu doar din punct de vedere financiar ci şi emoţional.
În mod normal, atitudinea corectă în astfel de proiecte, este aceea în care ambii parteneri trebuie să prioritizeze câştigul celuilalt: companiile trebuie să se gândească nu la cum să-l atragă pe cel mai bun şi, totodată, ieftin, ci, mai ales, cum să-l dezvolte şi păstreze cât mai mult timp. Iar candidaţii, nu doar cum să obţină jobul în cauză, ci cum se pot dezvolta profesional într-un mod în care şi performanţele de la locul de muncă să dețină prioritate.
Realitatea este cea pe care o ştim: firmele caută unicornii perfecţi, preferabil cu un salariu mititel, iar potenţialii angajaţi oaze de linişte şi prosperitate. Cu astfel de așteptări fantasmagorice, toată lumea pierde timp, energie, motivaţie. Câştigă fix corporaţiile care angajează în masă, instruind apoi să creeze ceea ce au nevoie. Şi ţările dezvoltate, care au întotdeauna acces la forţa de muncă valoroasă de la cei care au descoperit mai târziu apa caldă.
Am observat de-a lungul timpului că în spatele proiectelor de recrutare şi selecţie care trenează un timp îndelungat fără a se apropia de succes, stă o nevoie de recalibrare. Şi nu vorbesc de salariu, ci de cerinţele jobului comparativ cu ceea ce poate piaţa oferi. De “povestea” pe care o vinde, adică viziunea şi rolul potenţialului candidat acolo. De nevoia de schimbare, de primenire, organizaţională, pentru că sunt companii care rămân ancorate în trecut şi uită să trăiască în prezent, punându-şi, astfel, în pericol viitorul.
Banii sunt importanţi. Dar dacă doar banii sunt în discuţie, n-are cum să iasă bine. Când executivii văd exclusiv cifrele din spatele omului, măsoară doar ceea ce ar putea aduce în organizaţie şi nu cum ar putea clădi ceva împreună, se comportă ca la piaţă, acolo unde clienţii pipăie merele şi apoi le aleg pentru a le pune pe cântar.
Iar când oamenii îşi pun pe tavă doar pretenţiile salariale şi pachetul de beneficii, îşi acceptă statutul de marfă pe o tarabă dintr-o piaţă murdară de suburbie, acolo unde comersanţii mai ascund fructe lovite printre cele frumoase, puse la vânzare.
Ca de obicei, e greu de dibuit luminiţa de la capătul tunelului. Dar poate că ar fi măcar acum momentul în care sa nu ne mai ascundem în spatele ipocriziei şi să spunem lucrurilor pe nume: companiile vor angajaţi buni și ieftini, oamenii vor salarii cât mai mari. Punem totul la vedere, pe tarabă şi vedem cine şi cât cumpără. Ce rămâne, se aruncă. Şi vor fi destui care să profite de asta.