În urmă cu ceva ani, proaspătă mămică de doi, a trebuit să fac o şedinţă foto. Aveam nevoie de poze noi care să ilustreze o serie de articole despre management/ leadership/ resurse umane, apărute în revista MarketWatch.
Somnul meu de noapte era pe atunci întrerupt din oră în oră, zilele nu-mi erau mai uşoare, iar mutra mea exprima exact starea de spirit pe care o prezentam: cearcăne cât jumătate de faţă, cealaltă fiind boţită serios asortate la o privire bolândă şi vegetativă. Am reuşit totuşi să dau pe la coafor (de fapt a venit el la mine), să-mi pun pe faţă un pic de machiaj, să găsesc o rochie care să-mi mai vină şi nişte pantofi asortaţi. Realizări maxime, vă jur!
Evident că am avut emoţii cu privire la pozele ce vor ieşi, aşteptându-mă la ce e mai rău. Din fericire fotografii profesionişti au un talent aparte de a capta cu aparatul lor ceea ce trebuie, motiv pentru care pozele au ieşit decent, numai bune să însoţească articole din presa de business.
Când le-am primit pe mail am fost atât de mirată, încât am postat una pe Facebook. Pe lângă like-urile politicoase (mă plânsesem suficient către reţeaua de prieteni încât să ştie că nu am motive să arat a fotomodel), am primit un comentariu critic, privitor la modul în care arătam în fotografie şi la lipsa evidentă a machiajului.
În mod obişnuit fie mă enervez, fie nu 🙂 De data aceasta recunosc ca am fost lovită pentru că nu mă aşteptam. Am pendulat între a ignora sau a răspunde acid, am ales a replica exact ceea ce simţeam: că pozele sunt potrivite scopului lor.
Este o poveste lungă, inutilă poate. Totuşi, este cât se poate de relevantă pentru modul în care ne aşteptăm să decurgă lucrurile în viaţa noastră – vrem să fim mai degrabă lăudaţi decât criticaţi şi, normal, ne plac mai mult încurajările şi aplauzele decât remarcile privitoare la greşeli sau defecte, oricât de corecte ar fi.
Ceea ce este normal, ar fi masochist din partea noastră să ne placă chestiile negative, iar critica, oricât de constructivă ar fi, tot cu minus vine. Dar la fel de normal este ca după ce ne trece valul de indignare/ enervare/ negare iniţial, să analizăm ceea ce a vrut autorul sa spună şi sa găsim partea pozitivă a mesajului. Pentru că întotdeauna există una.
Critica şi modul în care este formulată spun multe despre oamenii care ţi-o servesc. Poate fi bine intenţionată, răutăcioasă, involuntară, inutilă. Poate exprima aşteptări neîmplinite, iar aşteptările celorlalţi faţă de noi sunt, printre altele, chiar semne de preţuire. Dar oamenii nu sunt doar răi sau incorecţi ci văd şi noi părţi ale contextului care nouă ne scapă. Alte unghiuri, umbre, posibile consecinţe, alte caracteristici, altceva. Şi este o binecuvântare dacă le vedem la rândul nostru, detaşat de leziunile minore ale propriei imagini.
Ce am învăţat eu din întâmplarea cu fotografia? Că imaginea contează pentru unii, deci ar trebui să conteze mai mult şi pentru mine. Că dacă nu vreau comentarii critice, să mă pozez doar atunci când sunt odihnită, relaxată, într-o stare de spirit bună. Să folosesc filtrele Instagram. Să mă abţin de la sefie-uri şi pun poze cu pisicile mele atunci când am zile proaste. Sau să mă aştept la critici ştiind cum să le iau. Cinci opţiuni dintr-un foc şi nu sunt singurele.
Ceea ce doresc tuturor!