Dacă vreți să aflați care sunt practicile dezirabile în managementul resurselor umane, citiți o carte. Dacă vreți să le aflați pe cele greșite, uitați-vă la statul român cum își bate joc constant de proprii săi angajați.
Zilele trecute a explodat mămăliga creșterilor salariale promise în campania electorală. Orice om cu o minimă înțelegere a unor fenomene economice știa încă de la început că prea umflatele gogoși sunt o idee proastă. Nu și politicienii noștri, care au început tururi de PR explicând că sunt bani, este și bunăvoință, dar mai ales știință.
După câteva luni de promisiuni televizate și scrise, angajații statului află ceea ce unii bănuiau de mult: că mai au de așteptat. Mult probabil.
Nu este prima dată când se întâmplă asta și nu sunt actualii politicieni mai ticăloși ca cei trecuți.
Dar este cu certitudine cea mai gravă eroare managerială posibilă.
Salariul reprezintă baza motivației muncii. Este motivul principal pentru care omul se trezește și merge la serviciu. Este pâinea zilnică. Este supraviețuirea sa și a familiei sale.
De aceea vorbim despre un subiect extrem de serios care poate fi abordat public doar atunci când măririle sau scăderile reprezintă 100% certitudini.
Nu te poți juca cu banii omului. Nu se face. În proiectele de consultanță și în practica de personal salariul este un tabu. Nu întrebăm despre el pentru că orice discuție poate fi interpretată de către angajați ca o promisiune implicită.
Întrebăm despre management, proceduri, timp sau mediu de lucru, aspecte de îmbunătățit, puncte forte. Dar nu despre salariu. Despre asta se discută doar dacă toate calculele arată că sunt sau nu sustenabile creșteri sau că se impun tăieri. Pentru că da, salariile reprezintă cea mai mare cheltuială a unei companii.
Dar lucrurile nu se opresc aici. Facem o greșeală, dar nu persistăm în ea și o comunicăm cu empatie. Nu și ai noștri, care au și început mizerabila (și clasica deja) ofensivă asupra celor pe care i-au vulnerabilizat prin deciziile luate: oricum muncesc puțin, oricum stau pe banii contribuabililor, oricum nu contează.
Vom avea așadar angajați ai statului mai demotivați, va crește iar migrația spre privat sau spre alte țări de miere pline. Iar cei care nu-și permit clinici sau școli private, vor simți mai abitir pe pielea lor geniul politicianului român. Pe care-l merită, fie vorba între noi.
Așa nu. Și îmi doresc să fie ultima generație de dinozauri care își tratează votanții ca pe simple CNP-uri sau statistici ștampilate. Suntem totuși oameni în carne, oase și emoții și dacă toate par a costa prea mult, respectul este încă 100% gratis.
sursă foto (cu scuzele de rigoare): http://desene-picturi.blogspot.ro/2011/07/prea-multe-simboluri-si-elemente.html?m=1