Poveşti de adormit copiii

Bufnița ghinionistă

A fost odată ca niciodată o bufnița ca toate celelalte surate ale ei. Ceea ce avea, totuși, ea și nu aveau altele era un ghinion cumplit. Orice încerca să facă, se lovea de câte un nenoroc. Să vă dați seama câtă neșansă experimenta, vă spun că atunci când a învățat să zboară, un con de pin i-a căzut cu putere pe aripă, întârziind-o astfel cu câteva luni. Iar când și-a făcut prima prietenă din pădure, s-a împiedicat și s-a lovit cu ciocul de o piatră, de n-a putut să-i vorbească o vreme bună. A încasat, dintr-o întâmplare nefirească, glonțul destinat de vânător unui cerb impetuos. A spart un parbriz de mașină în miez de noapte, constatând astfel că cioburile nu aduc noroc, ci doar mici răni dureroase. Ba chiar a lovit din greșeală un arici, accident care i-a costat pe ambii câteva zile de repaus forțat. Ce să mai spun: era obosită și sătulă de atâtea întâmplări nefericite și chiar nu știa cum să le mai facă față. Inițial a ascuns prietenilor supărările ei. Credea că toți o ...
Citește mai mult »

Veverița cu poftă de alune

A fost odată ca niciodată o veveriță ca toate veverițele: roșcată, cu un pămătuf în loc de coadă, jucăușă și dornică la cățărat. Părea tot timpul pusă pe șotii, avea prieteni mulți și destoinici, îi plăcea să se distreze și să cunoască noi locuri și experiențe. Într-una din zile, s-a întâmplat un incident regretabil: veverița noastră a fost călcată pe coada ei stufoasă și roșie de un urs morocănos și puțin cam chior. O durea atât de tare! Și nu știa cum să facă să-și aline suferința. A urcat cu greu în vizuina ei și a luat o alună să ronțăie în timp ce se gândea la soluții. Îi plăceau tare mult semințele de tot soiul și avea provizii prin toată locuința. Tot ronțăind, a realizat că durerea cozii devenea mai difuză, iar supărarea produsă de ursul care nici măcar scuze nu și-a cerut, era pe trecute. Alunele sunt, pasămite, magice! De bucurie că a găsit leacul minune, a mâncat așa de multe încât era să-și termine proviziile într-o singură seară! Altă dată, s-a certat cu prietena ei cea ...
Citește mai mult »

Ursulețul supărăcios

Hai că de mult n-am mai spus o poveste de adormit copiii! A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi, știm cu toții că nu s-ar povesti, a fost odată un ursuleț ca toți ceilalți ursuleți: nici prea mare, nici prea mic, nici prea cuminte, nici prea neastâmpărat, nici prea înțelept, dar nici needucat nu părea. Ursulețul nostru avea încă prieteni și locuia într-un bârlog frumos. Dar era tare, tare, tare supărăcios! Cum îi adresa cineva o întrebare, i se părea că sigur se strecoară acolo o insinuare. Despre glume, nu mai vorbesc, rar se întâmpla să nu se supere tare rău pe cei care le spuneau. Se certa din nimic cu prietenii, vecinii și chiar străinii care se nimereau prin apropiere. Apoi se supăra și mai tare pentru că… s-a supărat. Ar fi vrut să fie și el ca celelalte animale ale pădurii, să-și petreacă majoritatea timpului în calm și cooperare, dar nu știa cum să facă. Toți îi cunoșteau felul de a fi și încercau, pe cât puteau, să-l protejeze de supărări. Pentru că așa sunt prietenii, ...
Citește mai mult »

Vorbele împietrite

Nu am scris până acum basme cu prințese și m-am gândit că ar fi păcat să rămână așa. Evident că de această dată nu am născocit la cerere, dar tot poveste de adormit copiii se cheamă că e. Așadar: A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi nici nu s-ar pomeni, a fost un împărat care împărățea împreună cu împărăteasa lui o împărăție împărățească, unde oamenii erau mereu calmi și fericiți, nu existau certuri sau războaie, nici sărăcie. Și într-una din zile a venit mare veste de la palat că familia regală a dat naștere unei fetițe. Toți supușii s-au bucurat, iar ursitoarele din zonă au dat fuga să prorocească nou-născutei cum îi va fi viața. Prima dintre ele i-a prezis că va fi frumoasă cum nu s-a mai văzut. A doua, că va fi deșteptă și înțelegătoare, întotdeauna plăcută de cei din jur. Când să-și spună și cea de-a treia mașteră vorbele, micuța a început să plângă, probabil de foame. Supărată de întrerupere, aceasta i-a ursit ca de câte ori își va spune opiniile sau părerile despre ...
Citește mai mult »

Aventurierul

Zilele trecute mi s-a cerut o poveste de seară cu mai multe pisici, că doar avem casa plină. A ieșit după cum urmează: A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi, nici măcar nu s-ar povesti, a fost odată un trio de prieteni buni, care se numeau Mic, Pic și Duc. Mic era un ghemotoc cuminte de blană neagră și pufoasă, Pic îi semăna, doar că avea un strop de alb pe botic, iar Duc era tărcat și pus mereu pe șotii. Nu știu dacă ați ghicit, cei trei prieteni sunt niște motănei!  Toată ziua se jucau, vânau, alergau, dormeau și mâncau. Întreg cartierul îi cunoștea, îi îngrijea, îi proteja. Aveau culcușul lor și bolurile mereu pline. Mic și Pic erau tare fericiți cu viața lor. Duc, în schimb, o găsea plictisitoare și lipsită de sens. Visa la tot soiul de aventuri pe care le povestea cu patos prietenilor lui. Iar ultima trăznaie care-i trecea acum prin cap, era să facă o expediție tocmai la Polul Nord. Auzise el că acolo sunt multe de explorat și de trăit, ...
Citește mai mult »

Povestea de seară: Ariciul

Dacă tot avem un nou membru în familia de patrupede, trebuia să intre și în cea a personajelor care adorm copiii. Iată, așadar, cum a fost povestea de aseară: A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti, a fost odată un arici ca oricare altul: nici prea mare, nici prea mic, nici prea frumos, nici deosebit de urât, nici tânăr, dar nici bătrân. Și ariciul nostru locuia pe un câmp din apropierea unui sat de câmpie. Avea o viață liniștită: privea răsărituri și apusuri spectaculoase, discuta cu prietenii iepuri sau șoricei, mânca, dormea, visa. Dar oamenii construiau tot mai mult, luând din zonele sălbatice, iar animalele se înghesuiau tot mai greu în locurile rămase. Ariciul nostru se simțea din ce în ce mai inconfortabil îngrămădit de noii lui vecini. Când privea răsăritul, câte un iepure bătrân ronțăia cu zgomot o tulpină fragedă, iar la apus câte un șobolan îi tăia calea cu prada proaspăt vânată. Dacă încerca să doarmă, câte un arici bătrân sforăia atât de tare de îi era imposibil să închidă ...
Citește mai mult »

Şoarecele şi pisica

O poveste de seară inspirată de Cleo, aka Miss Fulgişor sau Miţa Mică: “Aşadar a fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi, nici nu s-ar povesti, un pui de pisică abandonat (sau poate pierdut) la un colţ de stradă. Şi puiul din povestea noastră era atât de mic… cam cât un ibric pitic. Încă încă mai sugea la mama lui și încă nici să meargă nu știa prea bine. Iată-l aşadar singur, trist, flămând și speriat, miaunând încetișor pe un petec de iarbă de la marginea drumului. Au trecut pe acolo oameni mari, copii, câini, chiar și alte blănoase ca el. Nimeni nu i-a auzit plânsul și nu i-a văzut supărarea. Pe când puiul nostru credea că nu mai are vreo scăpare și că i se apropie sfârșitul, i s-a alăturat un șoricel puțin mai mic decât el, despre care nu știa că ar putea fi cina și micul dejun. Văzându-l flămând și slăbit de puteri, șoricelul i-a adus, așa cum a putut el, picături de lapte de la ferma din apropiere. După ce l-a întremat puțin, l-a ...
Citește mai mult »

Poveste cu o minge de fotbal

Doar nu credeaţi că am încetat cu poveştile tocmai acum? Le mixăm, parodiem, plagiem, inventăm în continuare seară de seara. Aseară, de exemplu, am avut de combinat “Ursul păcălit de vulpe” şi “Capra cu trei iezi”. N-am să vă spun ce a ieşit, clasicii s-ar răsuci în morminte de mirare! Dar pentru că tocmai am vorbit cu o mămică de viitor fotbalist care este îngrijorată de reluarea amânată pe termen necunoscut a antrenamentelor, mi-am amintit de povestea de acum câteva seri. Atunci copilul mic mi-a cerut una în care culorile să fie tot ciudate şi amestecate, dar o minge de fotbal să fie exact aşa cum o ştim: simplă, în alb şi negru. De data asta dau liber la psihanalize! 🙂 Încep eu: ştiu că îi place să se antreneze online cu echipa şi individual în curte, dar grupul, vibe-ul acela comun, meciurile (oficiale sau nu), n-au cum să poată fi suplinite astfel. În plus toate schimbările din jur îl stresează şi probabil că speră ca măcar fotabul să rămână la fel. Povestea a ieşit după cum urmează. ...
Citește mai mult »

Patru culori cunosc pe lume

Așa cum vă spuneam, în zilele acestea pandemice traficul blogului a crescut simțitor, dar nu pentru că scriu deștept și frumos cu și despre toate subiectele zilei, ci datorită poveștilor spuse copilului mic la cerere. Nu m-aș fi așteptat ca tocmai improvizațiile mele de seară să intre în trend, dar mă bucură că se întâmplă așa. Am deci un motiv întemeiat să las aici operele necizelate, pentru că mă ajută să le recitesc la nevoie. Se pare că și pe alții. Serile trecute am avut de spus o poveste despre o lume în care existau doar patru (non) culori: alb, negru, albastru închis și auriu. Încerc să nu psihanalizez prea tare alegerile copilului! 🙂 A ieșit o variațiune a “Culorilor pierdute“, și nu prea! Carevasăzică a fost odată ca niciodată o țară în care existau doar patru culori: alb, negru, albastru închis și auriu. Nu se știe ce se întâmplase acolo, cert este că toți copacii aveau frunzele bleumarin sau galben sidefat, cerul era în alb și negru, casele oamenilor la fel. Era destul de tristă lumea lor, ...
Citește mai mult »

Zgomotele amestecate

Am observat cu mare bucurie că în perioada aceasta Poveștile de adormit copiii reprezintă cea mai citită categorie de pe blog. Chiar și eu le accesez seara la cererea piticului. Dar asta nu înseamnă că nu continui să improvizez diverse altele la cerere. De exemplu, aseară, după ce am recitit Tablourile, am avut de spus o poveste în care sunetele s-au încurcat și nimic nu se mai auzea cum trebuie. Și iată ce a ieșit: “A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi nici măcar nu s-ar povesti. A fost un oraş ca toate celelalte: nici prea mare, nici prea mic, nici prea poluat, nici prea curat, nici prea aglomerat, nici prea nepopulat. Şi în oraşul ăsta, pe nume Sunetești, trăiau oameni foarte calmi, buni şi primitori, care nu se certau niciodată. Erau cu toţii buni prieteni, se ajutau, se vizitau, petreceau împreună, orice greutate aveau o împărţeau în comunitate şi era mai uşor de dus, orice bucurie apărea o dădeau cu spor tuturor. Numai că prin partea locului trăia un vrăjitor cam trăznit şi ciufut. Care ...
Citește mai mult »