Nu știu să vă spun care a fost cea mai grea perioadă din viața mea. Sunt multe care se bat pentru locul fruntaș. Poate atunci când doctorii au abandonat lupta cu boala mamei mele, iar ea a realizat că se apropie deznodământul. Sau când am așteptat zile întregi și nopți confuze repatrierea unei cutii de lemn în care era sora mea. Când negrul din fața ochilor și gustul de colivă păreau a nu se mai termina. Sau când epuizată de nesomn, alăptat, țipete de copil și ziduri de adulți simțeam că pierd controlul.
Dar cea mai recentă este, cu siguranță, perioada în care tata devenise, din cauza bolii, un pericol pentru el și pentru noi. Momentul în care a trebuit să-l duc într-un centru de îngrijire specializat, deși încă avea momente de luciditate, trecând, astfel, peste propria mea dorință.
În toată perioada aceea nu am fost om, ci fiară. Alternam perioadele de insensibilitate cu cele de hipersensibilitate, catatonia cu isteria, râsul cu plânsul, toate asortate cu niște atacuri de panică surori cu cele de cord. Păream ok, eram des întrebată cum fac de mă descurc așa de bine cu tot haosul din jur. Realitatea necosmetizată se dovedea a fi contrară: nu mă descurcam deloc!
Am învățat atunci să recunosc indicii ascunși ai disconfortului dus la nivel de suferință. Oamenii zâmbesc, par tonici, salută, socializează, ai zice că sunt funcționali. Dar există un nivel de reactivitate, o tristețe aparte a privirii, o nervozitate asezonată cu reacții vag sau total scăpate de sub control.
Și involuntar, atunci când ești la ananghie există încercarea de a te elibera de propria suferință pasând-o altora prin comportamente sau remarci cu un nivel variabil de toxicitate. Oamenii aflați în durere sunt uneori, fără să vrea, pur și simplu răi. Și asta le provoacă celor care sunt, de fapt, buni, și mai multă suferință.
Aș vrea să vă spun că m-a ajutat ceva atunci. Am încercat să intru în grupurile de discuții cu cei care treceau prin situații similare. Persoanele de acolo aveau aceleași probleme, întrebări, temeri, ca și mine. Nu mă ajuta să știu că sunt una dintre cei mulți care habar n-au să gestioneze o situație atât de urâtă. M-au ajutat puțin articolele științifice, am găsit răspunsuri la care nu m-aș fi gândit la problemele punctuale apărute. Și m-au ajutat rutinele, faptul că trebuia să funcționez pentru ai mei.
Dar știu sigur ce nu m-a ajutat. Când sunt în suferință eu disimulez destul de bine pentru că detesc să fiu compătimită. Arăt deci normal, mă comport destul de obișnuit când ies în lume. Și, văzându-mă funcțională, cei din jur presupuneau că sunt ok și mă întrebau care este secretul.
În realitate eram ca o epavă frumos vopsită care stă degeaba în port. Și tot ce aveam nevoie era ca cineva detașat emoțional de situația mea, să mă întrebe atât: esti ok? De acolo ar fi venit descărcarea. Aș fi povestit, poate, că nu sunt, aș fi plâns, m-aș fi descărcat, repliat, vindecat.
Cu ce diferă, vă gândiți probabil, abordarea? De ce o întrebare atât de banală ar fi avut așa un impact major?
Pentru că denotă interes față de situația emoțională a cuiva și disponibilitatea necondiționată de a-i asculta eventualele foiletoane traumatice. Pentru că înseamnă că îți pasă de emoțiile celui din față și nu de abordarea lui. Pentru că ai disponibilitatea de a-i vedea vulnerabilitățile fără a face judecăți în ceea ce le privește. Și, mai ales, pentru că ai puterea de a-ți lăsa deoparte propriile probleme pentru a le asculta pe cele ale altora.
Zilele acestea văd mulți oameni care nu par bine. E greu să fii bine sub asediul unei situații sanitare, economice, sociale, personale de așa anvergură. Nervozitate, ochi triști, priviri care cer aceeași întrebare:
Tu ești bine azi?