Că avem o societate extrem de polarizată, nu mai miră pe nimeni. Ceea ce am să vă descriu mai jos, însă, ar putea să vă surprindă.
Introducere lungă:
Cel mic este dependent de a se juca împreună cu alții. Nu-și găsește singur nimic de făcut așa că în orice context social scanează spațiul în căutare de parteneri de joacă și purcede la a-i aborda. În parcurile bucureștene primește răspunsuri diverse, de la “du-te naibii, nu mă joc cu tine!”, “stai să o întreb pe mama!”, “nu am chef de tine!”, la împăciuitoarele “da, hai să facem întrecere!” sau “sigur, suntem prieteni pe viață!”
Cât am fost plecați în vacanță, a fost interesant de văzut cum se descurcă atunci când există o barieră serioasă de comunicare: limba vorbită. Și totuși, la Viena un puști care părea dintr-o țară arabă i-a oferit, fără ca el să-i ceară neapărat, câteva lecții de biliard, iar la LEGOLAND doar apropiindu-se de cercul unor băieți mai mari, veniți din Olanda, a fost acceptat, fără alte politețuri, la o miuță. Cel mai frumos a fost când au încercat să-i explice în olandeză că trebuie să plece la masă și să încheie jocul, lucru care mi s-a părut minunat. Limbajul semnelor este universal, chiar și eu, care îi priveam de departe am descifrat complicatul mesaj! 🙂
Cuprins:
Iată că cei de afară își cresc copiii altfel: mai toleranți la diversitate, mai dispuși să socializeze, mai deschiși la a accepta persoane noi în grup.
Dacă ar fi să reducem coloristica la alb și negru aș spune că în România există două curente de parenting: al celor care își educă urmașii pentru a pleca în alte țări, încercând să-i dezvolte ca ființe empatice, dispuse a respecta reguli, capabile de un comportament social acceptabil și al celor care îi educă să rămână pe meleagurile mioritice. Și îi pregătesc, după cum e și firesc, de jungla de aici. Care privesc cu mândrie când copilul o ia în fața altora la coada din parc (“e descurcăreț!”), care văd în agresivitate o calitate de sine înțeleasă și în lipsa anilor de acasă un indicator de reușită.
Sigur, lucrurile nu sunt niciodată atât de polarizate, deci sper că ați înțeles corect ideea.
Încheiere:
Indiferent pentru ce vremuri și locuri ne educăm copiii, bunul simț, inteligența cognitivă și emoțională, capacitatea de a se adapta unui grup social, dar și capacitatea de a se regăsi ca individ sunt cărți întotdeauna câștigătoare.
Iar dacă România de mâine e a copiilor educați așa cum am observat mai sus, n-are cum să fie mai bună ca cea de azi.
(Fotografia este de la Legoland. N-am apucat să pozez miuța, dar în balansoarul acela nu erau doi de aceeași nație. Cel mai înhăimurat fiind, normal, românul!)