Una dintre marile mele calități, dar și defecte, este creativitatea debordantă. Iar cea din bucătărie a fost întotdeauna ținta ironiilor celor apropiați, cel mai celebru dish din portofoliu fiind un piure de mazăre pe stilul “cam ca la pușcărie”.
Iar de ceva vreme am o obsesie cu edamamele, boabele acelea de soia pe care le gătesc în fel și chip. Zilele trecute am încercat o rețetă nouă, fierte (în teaca lor) și puțin trase apoi la tigaie cu un mix de condimente.
După preparare le-am lăsat un minut să se odihnească și am purces în living, unde e răcoare, să le consum. Acolo, copilul mic, care mâncase deja alimente de oameni, nu furaje ca mine, se uita la un serial. Am întrebat politicos dacă dorește, mi-a răspuns la fel de politicos că s-a lăsat.
Am balotat toată farfuria când îmi aud mezinul:
– Ia dă-mi totuși și mie una să gust!
Mai erau două teci pe farfurie, dar i-am oferit copilului din sărăcia mea.
– Sunt bune! Vreau și eu!
Noroc că mai aveam în congelator o pungă. Am reluat pașii de preparare. Stocul a fost epuizat.
Este așadar dovedit științific că un copil va mânca nu ce are în farfurie, nici ce este recomandat de nutriționiști, ci exact ce mânâncă pofticios lângă el cineva cu foamea în gât. Chiar și edamame trase la tigaie.
(Rețeta mea nu a inclus muștar, titlul este o referință la o reclamă veche, în care apărea un dish pe bază de mazăre și caracatiță.)