Am observat în ultima vreme un cor al specialiștilor care demonizează școala online. Este adevărat, nu vorbim despre soluția ideală, dar făcută cu pricepere poate fi funcțională. Și v-o spune un părinte al cărui copil mic învață zilele acestea să scrie de mână în fața calculatorului. Mai vedem, totuşi, la anul, când va da cel mare BAC-ul, dacă-mi mai păstrez opinia! 🙂
Care-s hibele?
În primul rând oricât de profesionist ar fi organizată, școala online mută o instituție formală într-un spațiu informal: casele noastre. Este destul de intruziv și pentru noi, părinții, și pentru copiii noștri, și pentru profesorii lor.
Se generează astfel destul de greu acea atmosferă serioasă din clase. Acasă miaună pisici, plâng bebeluși, se deschid și închid uși, se aud voci care nu aparțin actului educativ. Chiar dacă microfoanele sunt închise, fiecare elev are, din păcate, propriile surse de distragere a atenției.
Apoi lucrurile se pot transforma în mai familiare de atât. Devenim cu toții, fără să vrem, martorii unor situații personale, uneori dramatice, alteori amuzante, care în mod normal ne-ar fi fost inaccesibile sau puteau fi analizate și rezolvate la rece.
De aceea grupele de copii sunt atât de greu de gestionat. Practic activează simultan în două lumi diferite și au două rânduri de șefi: părinții și profesorii, care impun uneori comportamente contradictorii sau măcar diferite. De cine asculți în astfel de momente: de cel care te crește sau de cel care îți dă note?
Nu mai pun în calcul lipsa, interferențele sau incompatibilitățile soluțiilor tehnice. Nici lacunele de know-how a unora dintre actorii implicați în proces.
Problema principală a școlii online este, așadar, dificultatea de adaptare la acest context nefiresc: acasă, în mediul lor cel mai confortabil și intim, copiii trebuie să devină disciplinați în sensul cerut de o instituție formală.
Dar dincolo de acest neajuns major, școala online are și avantaje.
În primul rând tocmai intruziunea ei în mediul familial sparge granițe, limite, creează un alt tip de relații interumane. După ce părinții și-au petrecut un timp îndelungat criticând instituția școlară, sistemul de învățământ, acum sunt nevoiți să-i primească în viața lor intimă pe cei care le formează.
Apoi școala din România are încă dificultăți în a deveni un strop mai informală și modernă, în a-și relaxa atmosfera într-una mai apropiată de nevoile actuale ale copiilor. Iată o șansă uriașă de a se lepăda măcar puțin de scorțoșenia trecutului.
O altă parte pozitivă este aceea că noua învățare online necesită un efort adaptativ major din partea tuturor: părinți, profesori, elevi. Iar asta înseamnă întotdeauna progres.
Nu în ultimul rând, copiii încep să se plictisească de atâta tehnologie și au început să renunțe de bunăvoie la timp suplimentar petrecut pe telefon/ tableta/ laptop. Ceea ce, trebuie să recunoaștem cu toții, chiar nu speram!
La final mai spun doar că mă deranjează presiunea absurdă pentru redeschiderea școlilor și reducerea acestora la rolul de socializare. Dacă a devenit o problemă de sistem să ajutăm copiii să-și facă prieteni, mă aștept ca în curând să cerem și înființarea unui Minister care să ni-i căsătorească atunci când cresc. Rolul școlii nu este nici de parcare pentru copiii cu părinți la serviciu, nici de a socializa masele de elevi. Este de a alfabetiza, specializa, educa.
Școala online nu este perfectă, dar este un pas nesperat spre progres. Iar la cum funcționează lucrurile în marile aglomerări urbane autohtone, a readuce copiii în clase înseamnă un transport în comun aglomerat și spitale puse sub presiune. Cereți deschiderea învățământului privat, care mi se pare justificată. Sau a școlilor din comunități în care focarele sunt localizate punctual, iar transmiterea comunitară este redusă. Dar fără pseudoargumente naive și colaterale, care nu doar sunt incorecte, dar ne lovesc pe toți.
Spațiul virtual de învățare e și mumă, și ciumă, dar și tot ce avem acum. Trebuie deci să ne adaptăm contextului, fără să ratăm șansele pe care ni le oferă. Sau măcar să le sesizăm!