Noaptea în care am înțeles

Aseară am fost la unul dintre cele mai așteptate meciuri ale sezonului: FCSB – Manchester United. Care s-a terminat previzibil, cu o victorie (mai categorică decât o arată scorul) a echipei engleze.

După o primă repriză greu de urmărit, dar dusă optim la final de ai noștri, a urmat o a doua care ne-a arătat că, de fapt, atât putem: să ne apărăm cu toate forțele, sperând la un scor nul.

În ciuda comentariilor auzite în jur, diferența de valoare dintre gazde și oaspeți a fost evidentă încă de la început. Dar nu doar atât. Și mai evidentă a fost diferența de cultură managerială. Este un spectacol în sine să vezi jucătorii de afară pregătindu-se de meci. O demonstrație de eficiență și organizare, de profesionalism și cult pentru reguli. Nimic nu îți dă senzația de ierarhie, ci doar de colaborare.

Totul a avut sens pe parte englezească. Multe au părut haotice la noi, inclusiv schimbările.

Dar revelația mea a fost alta. Mulți dintre jucătorii noștri, mă refer la cei născuți – crescuți aici, au în ADN mentalitatea românească “las-o că merge așa”. Sunt impreciși, previzibili, nu încearcă suficient. Rareori vezi acuratețe în ceea ce fac pe teren. Au talent, rezistă fizic, dar arată mereu un soi de neglijență vizibilă chiar și atunci când sunt în zona de confort sau chiar când câștigă.

Și abia aseară când am văzut atât de aproape cum au jucat o echipă de Premier League și una din Superliga noastră dragă am realizat că este o continuare firească a ceea ce se întâmplă în educația copiilor. Dacă vrei să ajungi la nivelul acela de control și posesie, de acuratețe a jocului, ai nevoie nu doar de antrenamente multe și zdravene. Ci și de o capacitate de a primi feedback negativ constant. De o selecție permanentă. De un mediu real concurențial în care să crești.

La noi concurența este mai degrabă în afara terenului, cu presiuni constante ale părinților pentru minutele de joc. Toată lumea se bucură de meciurile câștigate sau de golurile date, foarte puțini par a privi situația în termeni de evoluție, dezvoltare a abilităților, creștere. Iar copiii buni, talentați, au mult de pierdut, pentru că e greu să crezi că poți fi mai bun atunci când primești toate laudele și recompensele posibile, fără să ai, totuși, provocări majore.

Azi-noapte am înțeles că e oricât de patrioți am fi, trebuie să acceptăm că avem în ADN-ul nației o autosuficiență pe care o putem elimina doar individual, prin eforturi colosale, uriașe. La nivel de organizații, grup, echipă, va exista întotdeauna această mentalitate că dacă merge bine, e ok așa, nu e cazul să ne spetim pentru excelență.

Iar binele merge, funcționează, dar nu ridică niciodată cupe. Sau, oricum, nu pe cele care contează.