N-avem cârnați, dar avem brad

În mod tradițional în weekend-ul care precede începerea sărbătorilor de iarnă purced la a face caltaboșul și cârnații cuveniți. Intru deci în atmosfera sărbătorească, adică iau făcălețul lângă mine și mă pun pe făurit bunătăți stând cu un ochi la ușa bucătăriei să nu intre cineva să mă streseze.

De data asta însă, viața a bătut planurile, iar sfârșitul de săptămână a debutat vineri seara cu o migrenă cumplită. Și un meci amical susținut de echipa copilului mic, care nu m-a ajutat prea mult, pentru că la un moment dat simțeam nu doar cumplita durere ci și halucinații auditive. M-am prins la timp că era acustica balonului în care s-a jucat, mă cam speriasem că-mi voi petrece Crăciunul cu ceva tare la bord, cel mai probabil perfuzabil.

Sâmbătă de dimineața, cu migrena în punct de maxim angajament, am mers la serbarea de la școală. Care a fost exact pe placul meu: nici agonizant de lungă, dar nici surprinzător de scurtă, cu prichindei relaxați și dezghețați, cu poezii și cântecele frumoase acompaniate muzical cu talent și un Moș Crăciun foarte veridic și pus pe glume bune.

Ne-a plăcut și nouă, i-a plăcut și copilului, din păcate am plecat intempestiv pentru că ne aștepta o altă distracție.

Clubul sportiv la care este legitimat cel mic din toamna acestui an a organizat un weekend întreg de sărbătoare: sâmbătă am împodobit brazi și am mers apoi la un centru de îngrijire pentru persoane vârstice, iar duminică a fost concurs de torturi și competiție sportivă pentru părinți.

Recunosc că în timp ce cumpăram bunuri greu perisabile pentru bătrânii instituționalizați, mă gândeam că-mi va fi greu să-i vizitez. Tatăl meu a stat anul acesta timp de șase luni într-un centru asemănător și nu doar că e dificil să vezi bătrânețea asistată, dar e și mai complicat când porți propriul bagaj emoțional încă proaspăt și dureros.

Dar a fost la fel cum știam: primul pas în incintă doare cel mai tare. Apoi vezi că dincolo de bătrânețe, boli și greutăți, unii seniori își păstrează calități care nu doar înduioșează, dar și motivează sau amuză. Am reușit așadar să mă relaxez și să mă bucur de moment, ba chiar s-a trezit vechea învățătoare din mine și am încurajat copiii prezenți să improvizeze un mini program artistic.

Dar sâmbătă nu doar am dăruit bătrânilor, ci am și primit, câștigând la tombola organizată unul dintre brazii împodobiți de copii. Care ne-a fost livrat duminică direct la poartă, iar logistica aceasta a ajutat la fel de mult ca bradul în sine!

Finalul de zi l-am petrecut cu prietenii la tradiționala repetiție a colindelor pentru Crăciun. Au fost discuții aprinse, șorici, covrigi și alte bunătăți, dar dincolo de atmosfera plăcută am constatat că este înspăimântător de frumos cum și cât cresc copiii an de an.

Ne-am culcat târziu, iar duminică am luat-o de la capăt cu distracția. Am pierdut concursul de torturi, n-am participat la competițiile sportive organizate, iar copilul mic a fost dezamăgit de mine din acest motiv. Joc des fotbal cu el în curte și mă consideră un surprinzător talent. Dar dacă acolo mă văd doar vecinii, și ne știm cu bune și rele de atâta timp, ideea de a alerga cu și în fața atâtor oameni necunoscuți m-a cam crispat. N-am fost un exemplu bun, simt ceva remușcări pe tema asta. Dar am stat la soare, am mâncat dulciuri bune și am socializat cu oameni pe placul meu.

Duminică seara eram frânți cu toții. Dar a venit bradul, iar Cezar n-a avut răbdare să amânăm procesul împodobirii lui. În fiecare an îmi propun să o facem ca la revistă, îmbrăcați frumos, cântând colinde și făcând poze idilice. Și mi-a ieșit o singură dată, când Cristi avea 11 luni. Vă las pe voi să faceți calculele, acum este clasa a XI-a!

Dincolo de împodobitul bradului, care generează oricum controverse stilistice, partea grea este să-i facem loc și nu doar lui, ci mai ales jucăriilor care vor veni pe lângă. A urmat deci un maraton între camere și pe scări, de m-am felicitat că mi-am păstrat forțele întregi stând ca un trântor pe terenul de sport.

Carevasăzică ședința foto se amână. Dar avem primul brad în alb și negru, culorile Juventus, rupând tradiția de 10 ani a celui multicolor. Are totuși un singur ornament roșu, făcut de nepotul meu în urmă cu muuulți ani, care nu lipsește niciodată. Și e mai frumos ca în poza de prezentare.

A fost așadar un sfârșit de săptămână ca un carusel de emoții și activități. Nu avem cârnați, dar avem bradul, a cărui achiziție era planificată pentru vinerea ce va veni. Tot avem avans cu ceva! Eu sunt frântă, aș fi putut să scriu ceva mai corporate despre prime și alte obiceiuri sărbătorești organizaționale, ca să vedeți că încă știu carte, dar atât s-a putut!