Prietenii ştiu deja că povestea “Capra cu trei iezi” este discursul pe care-l spun cel mai des de trei ani încoace. Cred că însuşi Creangă ar adora adăugirile, tăieturile şi aerul modernist pe care-l capătă textul în interpretarea mea. (*)
Zilele astea a apărut un element nou în ecuaţie:
“A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti, o capră care avea trei iezi: unul mare, unul mijlociu şi unul mic.”
“Mama, dar iezii de ce nu aveau tată? Unde era tata? De ce nu e tata în poveste?”
Bună întrebare! Acum mă prind că sus-numita capră era mamă singură de trei. Care-o fi baiul cu ţapul? L-a lăsat că era beţiv? Oare iezii au acelaşi tată? Nu cumva capra umbla cam brambura?
Copilul insistă, pauza devine suspect de lungă. Să-l omor? (**) Trebuie să explic apoi treaba cu moartea. Să-l trimit la serviciu? Păi de ce lipsea de la pomană, măcar să fi săpat el groapa aia mare în care cade lupul cel rău. Unde naiba să trimit nenorocitul de ţap?!?
Dintr-un amalgam de amintiri mai vechi şi mai actuale cu o manea pusă obsesiv de un vecin, o piesă în care armata şi îngheţata convieţuiau în aceeaşi rimă cu Sovata şi relatarea Marelui Copil despre vizita unei doamne care le-a prezentat oferta de licee militare, a venit ideea salvatoare:
“Măi mamă, tatăl iezilor era în ARMATĂ!”
Definirea armatei a fost floare la ureche, la război mai avem de lucrat.
Misiune îndeplinită. Creangă jubilează. Povestea tocmai a devenit, în sfârşit, corectă politic!
(*) Sunt şi modestă, după cum observaţi.
(**) Mă refer la ţap, nu la copil.