Copilul cel mic a încheiat vineri ciclul primar. Cel mare termină la sfârșitul lunii facultatea. Despre studiile superioare spun deocamdată doar că lucrurile par ceva mai ușoare în zilele noastre.
Anii de alfabetizare însă sunt mult mai complicați și grei decât îmi aminteam.
Am povestit cu tristețe, la un moment dat, că grădinița a fost un eșec răsunător. Se tot vorbește acum despre educația timpurie obligatorie, dar sistemul nu se descurcă prea bine nici cu copii mai mărișori.
Și fie vorba între noi, nici școala nu se arăta altfel. Pesimismul meu pornind încă de la Ziua Porților Deschise organizată de instituția aleasă, când copilul a refuzat total să intre și să cunoască locurile și oamenii.
Au existat și semne bune. Pe la mijlocul lunii iunie, când ne pregăteam de serbarea de finalul grupei mari, am primit un mesaj care mă invita la prima ședință cu părinții de la școală. Pentru o persoană anxioasă ca mine, a fost foarte util să aflu cu mult timp înainte ce ne așteaptă, detalii despre uniformă, necesar de rechizite, proceduri. În plus am fost foarte plăcut surprinsă când Doamna ne-a întrebat ce este important pentru copilul nostru.
Rareori adulții care lucrează cu cei mici se interesează de ei, despre preocupările, dorințele, interesele pe care le au. De regulă aceștia încearcă mai degrabă să impresioneze părinții. Dar pe mine nu mă interesează spectacolul, scriptul, ci îmi doresc ca ai mei să crească într-un mediu sigur din punct de vedere psihologic și fizic. Asta însemnând să primească feedback constructiv, chiar dacă este negativ și să interacționeze cu adulți echilibrați, aflați în putere. Pentru că din slăbiciune vine abuzul.
Din fericire exact așa a fost: în toți acești cinci ani prioritatea tuturor au fost copiii, nu părerea noastră despre ceea ce se întâmpla. Iar când prioritizezi copiii, sunt bine și părinții!
La noi școala a început foarte greu, cu doliu. Luni întregi am fost anesteziată și nu prea știu ce s-a întâmplat. Dar adaptarea a decurs mai ușor decât credeam, iar Cezar povestea de la școală lucruri interesante legate nu doar de alfabetizare așa cum o știm cu toții ci și din sfera dezvoltării emoționale.
Vedeam pentru prima dată pe cineva privind elevii ca pe copii, nu ca pe calificative în catalog.
Din păcate nu a fost singura perioadă grea, au fost și altele. Când am început să procesăm doliul, a venit pandemia. Școală online, mers apoi în schimburi cu program redus și cu mască, câteva runde nesuferite de Covid, nu cred că a fost ușor pentru nimeni.
Au fost vremuri destul de încărcate, chiar turbate pe alocuri. Totuși Doamna a ținut piept provocărilor, ne-am calibrat cu toții din stări, iar copiii s-au întors în bănci cu lecțiile făcute.
Pentru noi lucrurile s-au complicat și din cauza pasiunii copilului pentru fotbal. Programul de antrenamente, mediul total diferit față de ceea ce eram cu toții obișnuiți, metode de antrenament nu întotdeauna compatibile cu vârsta, au generat ceva dificultăți logistice care au influențat, invariabil, și activitatea școlară.
Ce mi-a plăcut în tot acest timp?
Cel mai important lucru este că în tot timpul petrecut la școală sau în activități extrașcolare cu Doamna, mi-am simțit copilul în siguranță. Nu doar din punct de vedere fizic, ci și emoțional.
Apoi o altă mare calitate a Doamnei este aceea că nu caută validare, face întotdeauna ceea ce este corect din punct de vedere moral și profesional indiferent de context. Astfel că în toți acești ani am știut că tot ceea ce contează la școală este copilul meu și binele lui. Și, credeți-mă, acest lucru este nu doar foarte rar, ci și foarte prețios!
Asta nu înseamnă că nu au fost momente de disconfort, uneori destul de serioase. Dar am fost atenționați încă de la început că se vor ivi, iar eu știu că și emoțiile negative, ba chiar și durerea fizică, fac parte din învățare.
Acolo unde există o personalitate puternică la cârmă, nu prea există drame. Grupul de părinți a fost liniștit, s-a cooperat bine, s-au luat decizii optime. Copiii se înțeleg nesperat de bine. Asta și pentru că potențialele conflicte care puteau degenera au fost mediate cu tact.
Iar fotbalul, obsesia copilului mic, a fost integrat în activitățile de la școală. Au existat două ediții ale Cupei Orizont, ambele câștigate de clasa lui. A juca departe de ochii părinților, care deseori influențează comportamentul copiilor pe teren, dar totuși sub supravegherea cadrelor didactice, mi se pare foarte important. Un mediu sigur și liber în același timp ajută mult mai mult decât am crede.
Ce nu mi-a plăcut?
Ritmul mi s-a părut infernal, dar nu din vina școlii alese sau a Doamnei, ci a sistemului. Copiii de azi galopează efectiv printre concepte și abilități, devenind imposibil să ții ritmul fără să lucrezi mult și bine. Pe de altă parte nu pot decât să mă bucur că volumul de muncă a fost impus la clasă, pentru că mi-ar fi fost imposibil să-mi determin copilul mic să lucreze suplimentar așa cum am făcut-o cu cel mare.
Ce regret?
Că din cauza programului de la fotbal Cezar nu a putut sta la afterschool și nici merge în tabere. Ba chiar și unele excursii au fost cu fugărit autocarul colegilor după ce se terminau meciurile.
Taberele Doamnei sunt extrem de apreciate, reprezentând exact genul acela de activități formative în joacă. Deopotrivă copii și părinți povestesc cu drag despre ce se întâmplă acolo. Iar programul de după școală l-ar fi învățat, cu siguranță, să-și organizeze altfel timpul pentru teme.
Mă bucur totuși că a reușit să trăiască total măcar experiența banchetului de la finalul clasei a patra. Și ultima zi de școală din cliclul primar. Rămânem cu amintiri grozave pentru toată viața!
A fost greu, dar frumos. Nu pot avea decât recunoștință pentru Doamna și toate celelalte cadre didactice de la catedră.
Totul e bine când se termină cu bine.
Mulțumesc! 🙏🏻
(în poză este noul corp de clădire, pe care l-am urmărit crescând, fiind ridicat în timp record)