Unul dintre motivele pentru care poveștile mele plac copiilor este acela că oamenilor mari le place să le citească. Realizez asta citind comentariile pe care le primesc și care mă motivează să scriu în continuare.
Copiii trăiesc oricum într-o lume creată de ei. În care există monștri, super-eroi, puteri nemaivăzute, situații bizare sau extraordinare. Oamenii mari trăiesc în realitate, dar pentru că aceasta este adesea mai dură decât pot duce, mental rămân în stadiul în care își închipuie schimbări neașteptate și benefice de situații, salvatori pe cai albi, prințese frumoase și bogate sau Moși Crăciuni care vin în tot timpul anului.
Și din ce situația economică sau socială devine mai grea, din atât poveștile din capul lor sunt mai fantasmagorice. De aceea companiile și oamenii care vor să facă bani inventează astfel de scenarii sau îi determină să creadă în cele fabuloase din capul lor.
În părințeală este mai mult decât evidentă această tendință. Toți părinții cred că au acasă o minune de copil. Dacă spune frumos o poezie, îl cresc pe viitorul Florin Piersic. Dacă aleargă cu o minge la picior, Gică Hagi scrie pe el. A făcut o compunere plină de “cuvinte frumoase”? Cărtărescu, joac-o p-asta!
Și evident că se găsește întotdeauna cineva care să le încurajeze visul și contra unei sume modice să le mai pună puțin sclipici în visul lor.
Realitatea este cam ca în poveștile mele, în care multe din personaje sunt animăluțe exact ca toate celelalte. Și copiii sunt la fel. Au niște abilități, dar au și neputințe. Iar excelența nu se naște ca atare, ci ca potențial.
Și nu există scurtătură: drumul de la copilărie la maturitate va dura, în mare, la fel de mult. Iar succesul precoce nu este semn de reușită durabilă garantată.
Mă bucur așadar când părinții îmi apreciază poveștile, mai mult decât mă bucur atunci când o fac copiii. Pentru că deși cei mici se laudă adesea în fața prietenilor cu puterile supranaturale ale tatălui, de exemplu, ei îl iubesc, de fapt, pentru momentele cotidiene pe care le împărtășesc împreună.
Pe când deseori cei mari uită să se bucure de aici și acum, visând la un viitor fantastic, forțând copiii să joace roluri supranaturale în vise care nu le aparțin.
Aceștia devin mari doar dacă noi, părinții, trăim activ, acum prezentul. Doar visele lor se împlinesc, pentru că acelea sunt cele care motivează cu adevărat. Ca părinți trebuie să avem visele noastre, cu noi, despre noi. Și multă răbdare.
Mie imi plac povestile tale pentru ca le scrii frumos si creaza imagini vii. Plus ca intretin o stare de copilarie in care e frumos sa te pierzi cateva minute. Vorba aia, “we don’t stop playing because we grow old, we grow old because we stop playing” 🙂
❤️